George Pașa

Vine-n vreme mohorâtă,
pe reduse/ample spații;
spunem că-i vreme urâtă:
plouă cu... precipitații.

Cam așa văd și eu, de obicei, relația cu nevăzutul. Știți că am mai scris despre acest lucru. Aici, desigur, nu avem de a face cu tema iubirii. Că poate fi implicită, e altceva. În plan strict imediat, cei buni pierd totdeauna. Victoria lor este într-un alt plan (nu eu am zis acest lucru prima dată, se știe). Nu știu dacă este un text de apreciat, însă este opinia dumneavoastră și o respect.

Căline, mă bucur că vezi așa ceva în ceea ce scriu.
Yannelis, titlul comentariului meu anterior e cam aiurea. Sigur, căutările au o arie largă. De undeva ne veghează ochiul divin. Minuna e alt personaj, care se potrivește bine Alindoriei. Nu e cea despre care spui.
Marinae, îți las și această iluzie. Unde ai văzut tu că perspectiva mea ar ține de imediat? Nu ai spus nimic nou, am zâmbit doar, fiindcă te-ai bazat doar pe o convenție. Undeva, cum spune și Yannelis, drumurile se înfundă pentru oricare căutător. Ca să meargă mai departe, nu mai ține de imediat, ci de cu totul altceva. Acest lucru l-ai întrezărit și tu.

Mă regăsesc puțin în ceea ce spui tu, Mariane, aici, deși chestia cu gândirea populară m-a făcut să zâmbesc puțin. Mă rog, e posibil să ai dreptate. Chiar crezi că Alindoria e pământul tuturor?

Sunt simpatice rău pozele, Yannelis, ultima chiar se potrivește foarte bine versurilor pe care le citezi. Și, cum ți-am zis, chiar (ne-)a plouat atunci, încât îmi vine să zic la fel ca în poezie:
"Și dacă ploaia asta vine din ugerul unei vaci
pe care-o mulge Dumnezeu, la ceas menit,
iar pământul nu e decât o găleată imensă
în care înotăm disperați, căutându-ne țărmul?"

Da, epitetul "insinuanți" mi se pare cam nefericit ales. În rest, tocmai ce spuneam ceva de lenea spiritului. Mă rog, mult msi clar, în acest sens, s-a exprimat Ion Barbu.

Textul acesta vădește virtutea stăpânirii prozodiei, însă, din păcate, căutarea rimelor duce, pe alocuri, la versuri searbăde și incoerente. A se revedea, în acest sens, strofa a doua. Sigur, fiecare scrie cum crede de cuviință, fie și poetizând știrile de la ora 5, important fiind ca textele să aibă un mesaj și o relație bună între conținut și formă. Aici nu mi se pare a exista așa ceva.

Nu pare a fi eșuarea pe o insulă pustie, ci, mai degrabă, pustietatea insulei spiriutlui. Chiar și ironia aceea cu peștele nu exclude sacralitatea simbolului. Acest lucru este mai vizibil în final, asigurând, într-un fel, realția de opoziție dintre secvențele lirice. E tăciunele acela ca "amintire a focului", îmsă, din combustie, sufletul renaște, în armonie cu energiile cosmice. Schimbarea de perspectivă din versul final mi se pare foarte reușită, deși cred că mai sunt unii care vor zice că este un clișeu, fără a vedea oroginalitatea a ceea ce spuneam mai înainte.
Stilul este oarecum eclectic, parcă sunt prea mulți tropi, dar cred că ocultarea necesară e bine realizată. Nu este un text pentru spirite leneșe. dar nici nu vreau să dezvălui mai mult.

Lumea poeziei tale pare a sugera unitatea contrariilor, fiindcă acestea subzistă una în cealaltă. Parcă de când apele și cerul erau totuna. De aici, poate, și cântecul care se aude la fel, în sfere sau în tulburarea valurilor. Eu te-aș numi mult mai simplu: femeie. Și ce scump este numele tău. Sigur, aici mă sdresez ideii și nu persoanei.

Doamnă Mamier, doamnă Radu, vă mulțumesc pentru semnele dumneavoastră de lectură.

Mda, mi-a scăpat faptul că întregul titlu ar putea fi în engleză, astfel încât am dat alt sens acestuia. Da, atunci e un titlu potrivit. Și nu mai e nicio greșeală.

Îmi place finalul poeziei, chiar dacă nu spune ceva nou. Universul tău poetic e prea straniu pentru mine de nu reușește, decât rareori, să mă sensibilizeze. Am impresia că urmărești mai mult construcția și, din dorința de a scrie ceva inedit, introduci cuvinte fără legătură cu acel ocntext, astfel încât se întâmplă să strici totul. Aici ar fi, în primul rând, construcția "melodii... șoptite în adn" (chiar dacă am înțeles ideea, însă forma pare prețioasă rău).
În rest, mă bucur că scrii, mai ales că eu m-am cam lăsat de "sportul" ăsta.

Lipsește, în titlu, sedila lui "ș". Ar trebui corectat, fiindcă titlul este, într-un fel, o carte de vizită. Cred că e singura eroare de redactare sau nu le-am văzut eu pe toate.

Cred că este unul dintre cele mai bune texte scrise anul acesta de Leonard Ancuța. Și spun acest lucru nu pentru că a fost recomandat (o recomandare, de altfel, inspirată). În primul rând, am citit aici, ca oricare, căutând emoția estetic. Și am găsit-o. Am căutat, apoi, semne ale insolitului, le-am găsit și pe acestea. Despre tehici nu spun nimic, fiindcă, pentru mine, ele contează mai puțin, dar nu înseamnă că nu sunt necesare pentru o construcție riguroasă. Aș fi vrut să spun ceva, dintr-o viziune bioestetică (m-am gândit, în primul rând la incipitul textului), dar, iarăși, mă abțin. Dacă m-aș referi la acel paralelism sintactic (riscant, de multe ori, pentru oricare poet), aș spune că a reușit destul de bine. Plus finalul, care schimbă perspectiva, prin niște versuri simple, însă nu la îndemâna oricui.
Strofa a doua mi-a plăcut cel mai mult, poate unde este mai aproape de propria viziune estetică. Nu este ceva nou, mulți poeți s-au referit la această pendulare întere aproape și departe, la acea graniță aproape insesizabilă între vis și realitate, între aspirație și concretizare, între aparență și esență etc. Am și eu o poezie cam pe aceeași temă (cel puțin în ceea ce privește viziunea din strofa a doua), însă trebuie să recunosc faptul că Leonard a realizat aici un lucru mai bun.
Ca să cârcotesc puțin, aș zice că repetiția lui "ca și cum" nu pare aici foarte inspirată, deși nu s-ar putea spune că ar crea monotonie, dimpotrivă, fluidizează textul. De asemenea, cu mam mai spus și altă dată, nu-mi prea place slaba legătură dintre titlu și conținut (știu că e un titlu cu impact, mai ales în mediul virtual). Sigur, voi mai medita asupra acestuia, nu trebuie să mi se explice, fiindc e posibil ca la o lectură ulterioară să văd altfel.

Aș putea scrie mult mai mult despre o poezie care mi-a plăcut, dar nu vreau să divulg nimic din semnificații (așa cum procedam altădată în comentariile mele), tocmai pentru a nu influența pe vreunii dintre cititori.

Deși e posibil să îmi fac și mai mulți adeversari pe Poezie.ro, apreciez textul acesta cu o stea, care vine atât din suflet, cât și din conștiința că nu am greșit (fie ce ar zice alții). Felicitări, Leonard Ancuța!

Elena, dacă ai putea veni la acea lansare anunțată, mai sus, atât de Călin Derzelea, cât și de Marian Dragomir, ai avea în mod sigur și cartea. Mulțumesc penttu urări.

Călin, Marian, voi sunteți "complici" la îndrăzneala mea de a ieși din nou în fața publicului. Sper să nu îl plicisesc îngrozitor, ci, dimpotrivă, să dovedesc virtuțile magice ale versurilor.

Și totuși, odată cu "Ben Cioglu", m-am cam îndepărtat de poezie și merg spre ceva hibrid. De aici și dilema aceea cu "direcția". Nu de 100 de pagini, dar aș dori să fie ceva închegat. Am modificat și acolo, adică am înlocuit, inclusiv în titlu, cuvântul buclucaș.
Mi-a fost mai greu să scriu textul ăsta, de parcă nu vocea naratorului sau a luii Ben Cioglu era acolo, ci a calului (a unuia dintre ei, a celui amintit azi de Ioan-Mircea). Și calul ăla zice că a auzit și lătratul de câine, și chemarea mării. Mi-a zis și mie să vă spun.

Maria, sigur că "legătura" aceasta între cele două spații interioare poate că nu este întâmplătoare, fiindcă amândoi am creat, fără a ști, pe atunci, unul despre creația celuilalt, două cuvinte ce au rădăcină în termneul "dor". Pe la începuturile mele pe Agonia, am postat un text cu titlul "Alindoria", cam îndepărtat de viziunea mult mai clară din ceea ce scriu acum. Dar tu cred că știi acest lucru, mai ales că ai făcut și acum trimitere la un text postat pe atunci.

Domnule Mureșan, în munca la acest volum cred că am fost, în primul rând, un creator. Și profesorul, în felul său, e un creator de valori, nu neapărat și artistice. Mai trebuie ceva ce nu mai ține de pregătirea de specialitate: talentul.

Vă mulțumesc pentru semnele dumneavoastră de lectură!

Mulțumesc, Vasile Mihalache. Da, doamna Dorina Popovici a realizat niște coperți bune, așa cum observă și Ștefan Ciobanu.
Mulțumesc, Ștefane. Corect, cele mai multe poezii din volum au fost postate și pe site, am uitat să precizez acest lucru. Au mai rămas pe Agonia vreo zece dintre ele.

Eugenia Reiter, vă mulțumesc pentru recomandarea acestui semnal de carte.
Le mulțumesc tuturor celorlalți pentru comentarii, felicitări, înstelări.
Ioan-Mircea, tu și Doamna vieții tale sunteți niște oameni extraordinari. Am spus, să se știe și să fie cu bucurie această carte.
Silviule, uite că am uitat să miros și eu cartea, când cerneala era proaapătă. Am făcut gestul acesta acum.
Ioane, sper să fie cu bucurie și pentru tine această carte.
Ottilia, nu sunt haine după ultima modă, dar potrivite spiritului meu. Sper că și al unora dintre cititori.
Cezara (Magda), te aștept cu drag. Să fie!
Leonard, cartea să îl împlinească pe cel csre citește. Ar fi suficient.
Să fie, Teodore!
Mariane, tu știi mai multe decât mine și vei da șfară în țară.

Îmi place finalul textului, chair dacă e mult mai simplu decât restul textului (dar nu simplist). Acolo chiar "minunatei" ai vrut să spui? Ar fi un calambur interesant, prin analogia cu "minunata" lui Blaga, cu "Minuna" mea, cu "infanta" sau (de ce nu?!) cu Rosinanta lui don Quijote!

Scuzele mele, m-a cam luat beția de cuvinte și am în comentariu o formulare total aiurea: "Începuturile își au geneza". Reformulez: "Începuturile din trăiri".