Anul poetic 2011 pe poezie.ro. Scurtă navigare prin paginile unor autori preferați

Undeva, în cer, se aruncă la coșul universal. Nu vorbe, ci cuvinte. Tainice sau transparente, moi sau dure, albe sau negre, abrazive sau lunecoase și, desigur, puteți continua voi șirul de opoziții. Creatorii (poeți, prozatori, dramaturgi, cronicari, eseiști sau simpli spectatori) stau sub coș și așteaptă să vadă ce cuvânt cade. Unii chiar au venit cu o plasă pentru fluturi, fiindcă, în ciuda clișeului, a fost mare căutare de fluturi anul acesta. Desigur, și de păsări, dar pe acelea este mai greu să le prinzi, că îți zboară din față când nici nu te aștepți.

Aici nu se vrea fi un articol, nici eseu, nici vreo analiză a textelor alese mai mult sau mai puțin aleatoriu din paginile vizitate de mine. Nici măcar o trecere prin toate genurile literare. Spun doar că am avut în vedere vreo câțiva dintre autorii de poezie preferați de mine. Apoi, pentru selectarea textelor, am dat cu poezarul. Și unde cădea poezarul, creștea dintr-odată iarbă și era nevoie apoi să aleg altă suprafață plană, pe măsură ce treceam la o altă pagină. A fost greu, fiindcă multe suprafețe erau înclinate, fie spre cer, fie spre pământ. Dar am căutat să rămân, pe cât se poate, cu picioarele pe pământ. Rog pe autori să nu se supere dacă asocierile mele de cuvinte au fost uneori jucăușe. Nu înseamnă că aș reproșa ceva poeziilor respective, dimpotrivă, mi-am permis să le amestec în coș ca să iasă ceva dacă nu frumos, măcar drăgăstos, ori ceva spumos (probabil umor, pentru unii, șampanie, pentru alții).

Începem cu Adriana Lisandru, care, după un contre-jour spectaculos, ne spune așa, de la obraz: nu căuta poezie aici. După ce îi recomandasem într-un comentariu la contre-jour să structureze textul într-o adilisandrină, mai ales că ni se propunea un salt în afara luminii, în celaltă poezie numită, eonul liric îi spune persoanei iubite că umărul (său) răspândește lumină. Cred și eu că era posibil, mai ales că nu se putea face un salt în afara luminii, acest lucru fiind echivalent cu moartea spirituală. Dacă ar fi fost înafara luminii, mai mergea, fiindcă nu puteai ieși dintr-un asemenea loc, fără să rămâi poleit de lumină, în special pe umăr. Mi-a mai plăcut acolo finalul acela cu linștea trecând prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. În 2010, Adriana Lisandru publicase al doilea său volum de versuri, în ediție bilingvă, română-franceză, anume despre ea, niciodată.

Imediat după Anul Nou 2011, Cezara Răducu s-a apucat să restaureze o iarnă. Lucru destul de greu și primejdios, mai ales că dorea să realizeze acest lucru cu mâinile... pline de maci. Dar totul e posibil în vis, grație faptului că în oraș se stinsese lumina (probabil vreo pană de curent), dar rămâne e(on)ul poetic să lumineze, fiindcă, în versul al patrulea, poeta ne spune: și eu răsar din oameni. Când primăvara era în plin (adică aprilie își făcea de cap, cu multe minuni la gura târgului în floare), Cezara s-a hotărât să scrie un tratat de descompunere a fericirii. Sigur, femeia căuta pe acolo duminici, dar, în loc de ele, a dat peste un bărbat tăind felii din liniștea unui măr. Spre sfârșit de an, chiar în ziua când alții tăiau porcii, Cezara vine în poezare cu o întrebare aparent simplă: de ce femeile pozează nud în poziția pe o parte. Dar deja intrat în poem (sigur, pe vârfuri, să nu deranjezi femeia pozând și pe pictorul lucrând de zor), dai spre final, de o mărturisire foarte hotărâtă: eu nu plec din poemul acesta.. Nu pleca, dragă Cezara, zic și eu, hai că rămânem și noi, poate aflăm răspunsul. În 2011, Cezara Răducu, sub numele de Magda Mirea, a publicat al doilea său volum de versuri, Siaj.

Cristina Sirion ne invită, la început de primăvară, într-o poezie fără drum de întoarcere. Rolul madelaine-ei lui Proust îl au aici amandinele, și de ce nu ne-am opri și noi, mai ales dacă ni se dă posibilitatea să intrăm cu totul în ovalul lingurițelor. Și mai este acolo un lămâi minunat, care ne amintește de țara lămâilor în floare a lui Goethe. Mă mai opresc și la poezia de dincolo, măcar pentru minunatul vers cândva o să cauți aceeași ieșire și doar lucrurile astea mărunte vor crește, sau la poezia crăciun, pentru o ultimă strofă remarcabilă: o marmură pe care se zbat câteva ființe prinse cu plasa/ în rest/ toate luminile.

Dorin Cozan se oprește mai rar cu texte, semn că lumea virtuală de aici îl cam ignoră. Dar, pentru că tot vorbeam la început despre fluturii din agonie, remarc aici un text din ianuarie, înainte, lanul cu fluturi. Ce vă spuneam, dragii mei, aveți aici de cules! Tonalitatea mistică se topește, de multe ori în poezia autorului, într-un ceaun ludic, din care sar pe urmă jocurile și alte arză-le-ar focurile de minuni. Sau vițăvercea: ludicul, oralitatea și pietatea sar ca arse din soba lirică. Folcloricul de aici are dimensiune taumaturgică: piară dinainte orice păianjen rău și urât/ și orice balaur cu șapte capete! E o poezie de dragoste, dar îndrăgostiții o termină într-un numărat cu privirea sus înainte. Apoi domnul Cozan ne vorbește, în poezia Tu, surâzândă, despre ce este și ce nu este Marea Artă. După un dialog cu ființa iubită, în același ton mistic, după o succesiune de interdicții impuse femeii, poetul îi dă voie acesteia să surâdă, cu toată pielea și oasele, apoi îi spune și rezultatul: Tu, surâzândă,/ vei muri sufocată de fericire. În 2010, Dorin Cozan publicase primul său volum de poezie, baletistul, după ce debutase cu proză, Apocalipsa după Vaslui.

Ela Victoria Luca a fost și ea mai discretă în acest an, postând mai puține texte. Poezarul cade la replici înainte și după beckett. Îmi zic să mă opresc și acum, mai ales că atunci, din eroare, Ela invocase spiritul meu, scriind în loc de numele lui Vasile Mihalache pe cel al meu. Și aici găsesc motive de îngrijorare. Aflăm despre un agresor din umbră al gingașei ființe poetice, agresor care zâmbește sardonic, o captează în pânza lui. Hopa! – îmi zic – ăsta e sigur omul-păianjen când o luase razna și devenise violent. Și-apoi, mai sunt și curioșii ăia care se zgâiesc aiurea ca la un ceremonial de moarte. Sar mai multe rânduri și ajung la ultima poezie, unde mă încântă ideea unei seri cu rodii coapte, dar nu și sâmburii de vid. Apoi mi-am zis că în ei, poate, subzistă frumusețea de mâine. Aș fi vrut să mai rămân, dar erau toate scaunele ocupate. Cred că aici se continuau replicile de după beckett.

Florin Caragiu a scris destul și anul acesta, chiar dacă a dat impresia că se concentrează pe articole. În miez de iunie, el scrie altfel, o poezie cu nuanțe mistice, deși se pleacă de la o realitate, cel puțin una sufletească. Și la el este un referent de natură proustiană, anume cireșele mici ca o lună a sângelui. Și dacă vrem să descifrăm mai ușor tainele versurilor, îndemnați cumva de poet, să spargem cifrul unui seif de apă. Vom avea astfel o revelație, asemenea celei avute de poet în octombrie, mai ales când se ivește câte o zi, în care ai de făcut zece lucruri/ și nu ai forța să te ridici/ pentru că puterea ce sălășluiește în tine/ te împinge la marginea lumii/ și Dumnezeu ți se arată nu în furtună/ nu în vifor ci într-o adiere subțire.

Anul 2011 a fost bun și pentru Ioan-Mircea Popovici. După ce la începutul anului se apucase de format niște cete studențești, cu scopul de cercetare, prima fiind ceata lui eliade, poetul își continuă activitatea și pe tărâm poetic, unde a implicat și cetele respective. Bunăoară, a făcut o fereastră și a văzut urmele ponnei peste tot. Apoi ne-a declarat solemn: o tăcere se ia după mine. Nu sunt prea curios din fire, dar am intrat, ca de obicei, să văd și eu toate acele urme, după ce un laitmotiv traversează, de vreo trei ani și mai bine, tărâmul său poetic. Este vorba despre urme(le) roșii pe albul zăpezii. Cred că nu întâmplător le folosește poetul, fiindcă unii nu le-au văzut nici acum. De aceea, și pe 29 decembrie, reapar urmele. M-am oprit, a nu știu câta oară, la târziul așteptat de preatârziu (de unde altundeva decât din grădina inorogului alb). M-am așezat pe butuc și am așteptat să apară. Cine? Cine altcineva? În 2011, Ioan-Mircea Popovici a publicat două volume de versuri: fata mării și toamna, ca și ploile, vine de la histria (în ediție bilingvă, română-franceză).

Liviu-Ioan Mureșan e cunoscut că postează multe texte. Este o arhivă uriașă a sa pe Agonia, el nerenunțând la aproape nimic, nici la ciornele poetice. Poate că este bine, poate că este rău, să respectăm alegerea sa. M-am oprit întâi la o poezie din iulie, trotuarul meu, care face parte dintr-un ciclul de poezii cu același nume. La început, poetul ne declară că se ferește de colțuri și de umezeală, probabil de când un bebe a vomat în bucătărie. Nu aflăm de ce îi este frică de colțuri, dar în mod sigur că, atunci când a vomat pe scară, din cauza semintelor scuipate de alții, i s-a făcut și rău, existând pericolul să se lovească de vreun colț al zidului. Sunăm la 112 (o altă poezie năstrușnică), este luat și întrebat de ce suferă. Poetul le zice: pe omoplați mi-au crescut ochi/ unul rîde celălalt plînge/ o să îi scot! Însă din finalul poeziei aflăm că totul e de la vomă. Ceva mai inspirată s-a dovedit Muza lui Narcis, care n-a stat mult pe gânduri și a mușcat din el ca dintr-un măr copt. Culmea, poetul a căpătat pofta de a fi mușcat și de atunci tot mușcă din sine, nu se mai satură de sine. Aici parcă e un amestec între mitul lui Narcis și Isarlâkul barbian. Oricum, pe acolo s-a oprit dom' Firică fără frică, însoțit de o stea cu zurgălăi. Hăi-hăi! Mânați măi! Liviu-Ioan Mureșan publicase în 2010 al doilea său volum de versuri, Poeme de nișă, iar în 2011, a apărut cu poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

Despre hunedoreanul Liviu Ofileanu se pot spune multe, chiar dacă el a publicat anul acesta numai șapte poezii pe site-ul Agonia. În lipsa poeziei sale pe aici (dar nu numai din acest motiv), i-am citit cele două volume apărute anul acesta. Mai întâi, mi-am scăldat ochii în Atlanticul său, că până voi ajunge să îl văd pe cel real va mai curge multă apă pe Leaot (nu prea multă, fiindcă e aproape secat). Dar mă împac uneori cu gândul că nici el nu l-a văzut, doar cu ochii minții. Adică totul ține de o geografie interioară și de voluptatea imaginației unui om al cărții. Când am ajuns la cinderella & alte marșuri funebre, mi-a fost puțin ciudă că nu am găsit eu, mai înainte, pantoful Cenușăresei. De aici, de pe site, m-am oprit acum la Traumdeutung, unde am fost puțin îngrijorat de ce spune poetul, chiar din primul vers: știu de câțiva ani că sunt urmărit. Citind până la capăt, mi-am zis că nu e niciun motiv de teamă. Păi cum, Liviule, de bulankamoni și pitici umflați cu viagra îți este ție teamă?! Am trecut apoi prin allegria, mai ales că era dedicată prietenilor săi, dintre care, se pare, fac și eu parte. Nu mai spun că aveam ceva mustrări de cuget, fiindcă, mai deunăzi, l-am apostrofat pe săracul băiat pentru versul de început. Și avea dreptate, dar eu nu și nu, să aibă grijă la sensul propriu al cuvintelor. Acum, chiar dacă voi spune o altă enormitate, măcar e scuzabil, fiindcă textul acesta, cum ziceam la început, și-a propus să trateze mai lejer conținutul. Acum chiar îmi place cum l-a reprezentat pe Dumnezeu. Doar și eu am spus ceva asemănător, când am vorbit despre niște îngeri din ciocolată fină.

Liviu Nanu a scris și el mai puțin în acest an, dar multe poeme ale sale au intrat în volumul utopia, despre care am scris cu altă ocazie. Chiar dacă și cele câteva poezii de anul acesta au fost rumegate îndelung, ia să le luăm puțin la scărmănat. Mă opresc întâi la paradoxalul text am vrut să scriu o poezie. Dacă la început ni se spune că nu a ieșit nimic, îmi zic să văd și eu cum arată acest nimic. Ei, prea de tot, trebuie un pahar de coniac. Nu am vrut să îl imit și am mers mai departe. Ce văd: versul și coniacul, versul și coniacul. Da' ce, maestre, mata ești Galgatua sau Gâlgâltua? Uf, parcă m-am îmbătat și eu de la versurile astea! Gargantua, parcă. Dar de matrioșcă sau de ciobanul deștept nu mă iau. Ei sigur știau cum e iadul. Am vrut apoi să văd filmul serii. Hopa! Nici aici nu scăpăm de băutură. Liviu a trecut acum pe vin, mai ales când pe ecran rulează fazele fierbinți. Și câte și mai câte nu încep să iasă din ecranul acela al vieții, trecute de jumătate (și sticla la fel!).

Teodor Dume e un poet sobru, așa că îmi este nițeluș greu să mă leg de versurile sale. Dau întâi de o îngrijorare. Încă de la început ni se spune: observ că mi se usucă pielea. Rulez mai departe, aș vrea să dau un sfat, dar îmi dau seama că despre tema centrală a poeziilor sale, moartea, nu se poate glumi. Doar dacă ești povestitorul lui Ivan Turbincă. Mai trec la alte și alte poezii. Nț, nu merge, tot despre moarte. Ajung la micropoemul un alt fel de singurătate. Limba de clopot mă trimite tot la moarte. Sau la clopotul ce bate ca o inimă, din Gorunul lui Blaga. Dar poate, ca la Pillat, bate de nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat. Teodor Dume a publicat, în acest an, poezii în volumul colectiv Tratamente pentru inimă.

P.s. Urez, în final, tuturor agoniștilor mult succes în anul care va veni, cu scuzele de rigoare că nu a fost posibil să iau pe mai mulți în sania aceasta. Desigur, toate cele bune cititorilor noștri care nu sunt membri ai site-ului. La mulți ani!