Poezie
Un poem se scrie-n taină și o taină el rămâne...
din „Textul albastru”
2 min lectură·
Mediu
Prins în cântec, nu mai poate să se scrie-n versuri albe,
nici să iasă ca un fante pe albastrele faleze,
vreo femeie să vrăjească, sufletul să îi dezvoalbe,
ca pe-o floare-ngândurată, în poem s-o înglobeze.
Se descurcă el, fii sigur! Ajutor găsește-oriunde,
fie-n bocetul de valuri, fie-n tremurul de frunză,
fie glasu-i de văpaie în adâncuri va pătrunde,
iar, de n-o găsi nimica, n-o să facă mare brânză.
Uite-l cum se ghemuiește, un arici rupt din tărie,
speriat de lumea noastră, care nu-i mai simte stilul,
ahtiată de noi forme, construind zădărnicie
din cuvinte fără sensuri, de te-ntrebi: „Care e șpilul?”
Îl trezesc și-l las să cânte ce-o vrea el sau ce-o vrea Domnul.
Nu îi pot impune ritmul, chiar de el pe-al meu îl strigă
prin pădurile de semne ce i-au însoțit nesomnul
ori prin inima nebună cu vreun dor ce îl intrigă.
Un poem se scrie-n taină și o taină el rămâne;
fie de i-am da noi sensul, altul el își naște-n versuri,
cum o pâine-și află gustul altfel decât cel din grâne,
cum în clopotul de seară cântă alte universuri.
Un poem îți intră-n sânge și în sânge se-ntrupează;
viața lui e viața noastră: clocot viu de bucurie
și tristețe fără seamăn care brusc îl invadează,
de parcă în versul geamăn ar simți melancolie.
Și de-ar fi să cânte-odată-n alte ritmuri, chiar de probă,
să își dreagă ușor vocea, până s-ar găsi pe sine,
nu-i vreun bai, căci Albăstruiul simte ritmul și aprobă
deșteptarea altui cântec din suflările divine.
022428
0
Mărturisesc că, de fiecare dată, înainte de a pătrunde în sfera poeziei dumneavoastră, mă descalț...