Arsură poetică (și nu prea)

Aș tot rima, că nu mă doare pana,

dar limba,-n lălăială triumfală,

ar suferi profund de-acea țicneală

de-a-mi etala, în versuri fade, rana.

Cu muzele nu am nicicum tocmeală:

mai las și eu, mai umpli și tu cana

cu-amărăciuni, sperând că în Nirvana

o să ajungem, fără îndoială!

Scriu doar ce simt, fără menajamente,

ceva-n adâncuri o să miște clipa

ca s-o așeze-n ritmuri inocente.

Căci poezia este precum gripa:

strănut silabic, febră de momente,

cât să-mi fumez, pe îndelete, pipa.