George Pașa

Îți mulțumesc, Anne-Mrie, pentru comentatiu și pentru „jocul secund”. Nu văd deloc scorțoșenie sau vreun „ochi rătăcit”. În versurile acelea mă refeream la cei care se flosesc de „transpirația” vreunei idei. Recent, mi s-a întâmplat să-mi fie plagiat un text, aici, pe Agonia. Așa că, decât să mă enervez, mai bine mă folosesc tot de uneltele scrisului (ale mele, nu de împrumut).

Și textul acesta este frumos și bine realizat artistic. Ar mai fi necesare două corecturi: „aceeași indivizi” („aceiași”), „va apare” („va apărea”). Dacă tot ați mai folosit semnul exclamării, el ar fi fost necesar și după enunțurile: „ce rotundă e clipa. ce înaltă e respirarea.”

Textul are și reflexivitate, și expresivitate, și fior liric, dar acest lucru nu înseamnă că ar fi de ajuns pentru realizarea artistică. Și totuși, ideile poetice au fluența necesară, în ciuda unor abateri sintactice, oarecum necesare pentru evitarea disonanțelor fonetice. Nu mi-a plăcut sintagma „frivola floare albastră”, mai ales că se răstoarnă perspectiva romantică. Dar o accept, în contextul dat fiind necesară. Imaginea „roua vopsită în alb pământean”, deși frumoasă și originală, mi se pare forțată.

Oricum, citind, de ceva vreme, ceea ce scrieți, am remarcat prezența talentului. Sper să vă găsiți curând propriul drum poetic. Succes!

Un text care mi se pare construit dintr-o pendulare între contrarii. Finalul îmi place mai mult, pentru că, asemenea ideii exprimate, e mai puțin ezitant. Dar și ezitările fac parte din natura umană și (de de nu?) din sufletul poeziei.

Chiar dacă nu sunt în totalitate de acord cu ideile textului, nu pot să nu remarc faptul că ele se structurează în mod deosebit, se așază foarte bine în forma textului, în ciuda ambiguizării voite a unora dintre structurile lirice. Este aici o religiozitate a sentimentului, o exacerbare a simțurilor, fără însă a dăuna reflexivității textului. De fapt, la toate nivelurile: lexical, morfologic, sintactic și stilistic, scriitura atinge un nivel deosebit.
Da că tot spuneam de ceea ce nu îmi place, aș cita versurile următoare: „Dumnezeu și-a făcut de lucru cu noi/a intrat într-o clădire/a aprins pipa păcii/a râs cu oamenii fără religie”. Inițial voiam să spun și de acestea: „distanța/fenomenul care stinge/urmele iubirii adânci”, deși este o realitate verificată. Însă, paradoxal sau nu, în plan ideal, distanța poate și să apropie. Oricum, sunt foarte multe idei sensibile și profunde în textul de față, text care mi se pare unul dintre cele mai bune citite în pagina autoarei, chiar mai bun decât cel recomandat recent. O corectură cred că ar fi necesară aici: „vom trece străini unul/pe lângă/celălalt”, fiindcă înțelesul este: „ca niște străini”, adverbul fiind inadecvat. Dacă tot am zis de versurile acestea, să mai spun și că „dublarea” (necesară în lectura multiplă) a pronumelui demonstrativ aduce o iamgine care mi-a plăcut mult: „celălalt capăt va fi în aer”.

Exprimarea unor trăiri la limită. Expresivitate destul de bună. Din punctul meu de vedere, mai are și aluviuni, dar poate de aici și nevoia de resuscitare. Desigur, e doar părerea mea, iar acest lucru nu înseamnă că un torent de cuvinte poate fi mai puțin artistic decât maxima concizie lexicală. De aceea, aici nu ar mai fi nimic de elimnat, fiindcă n-ar mai fi același text.

Posibil ca tiripleașca de aici să aibă un corespondent într-un plan secund, unde a lui Tiripleașcă se plimbă-n caleașcă. Aceea poate să umble liberă! Tripleașca să bată covoarele de cuvinte; a lui Tiripleașcă, străzile. Posibil, de ce nu?!

„dorința, nu „soerința”

A vedea totul deodoată cred că presupune a ajunge pe treptele cele mai înalte ale smereniei, trepte care sunt cu totul altele decât acelea ale ascensiunii sociale, fiindcă, paradoxal, ele presupun o coborâre spre adâncurile sufletului ,astfel încât mintea și inima să devină un tot. De aceea, mai cred că toate cele 11 mărgele din șirag („nod, cod, pod, plod, cord, acord, arcadă, coardă, acoladă, paranteză, canon”) sunt tot atâtea corzi de rezonanță după ce cântecul încetează și rămâne doar jocul. Pentru că, așa cum bine zici, „toate sunt viața noastră”.
Mai este și o strofă care îmi place în mod deosebit, dar nu numai pentru că este în acord cu soerința comună a poeziei noastre de a fi atinsă de suflul divin:„Din ale vieții izvoare/Poezia-i o apă vie/Care te îmbie mereu/Să nu uiți de tine/Și de Dumnezeu”. Mai jos puțin e un cuvânt pe care am intuit de la început că așa ai vrut să-l scrii: „musical”, deși sigur - ca și mine, de altfel - îl citești „muzical”.
Am văzut și altele din fereastra poemului, dar nu interesează pe alții, care, normal, au cu totul altă viziune.

Tot cu sfială m-am apropiat și eu de comentariul dumneavoastră, comentariu pentru care vă mulțumesc.

În primul rând, veau să spun că nu este un text cuminte, dar nici unul care să nască antipatii. Cel puțin așa l-am dorit. Albăstruiul este poemul care nu dialoghează cu cineva anume. Uneori vorbește cu sine, alteori cu autorul, mai mereu cu un cititor potențial. Că, până la urmă, viața e comunicare și poemul este viață transfigurată. Uneori, știu că pe Agonia se mai recomandă și texte cu potențial polemic.

Domnule Diaconescu, oricum aș mai fi lucrat la fragmentul acesta, cum, de altfel, voi face și cu altele. Chiar dacă va mai dura până poemul să fie definitivat. Am fost autoironic aici, cu un fel de haz de necaz că ierarhiile sunt atât de subiective. Nu mă răfuiesc cu nimeni anume, ci cu o anumită atitudine închisă în fața diversității creatoare.

Domnule Mureșan, umorul este doar într-unul dintre straturile textului, în realitate fiind multă tristețe aici. Dar cred că ați văzut și acest lucru.

Ottilia, pe mine m-a întristat scriindu-l, dar este adevărat că se poate citi și așa. De fapt, știi că, în profunzime, umorul are și rădăcini amare. Cartea probabil că va fi definitivată cândva; de publicat, nu prea mai depinde de mine.

Domnule Lican, vorbiți de empatie, însă vă referiți la cum ar reacționa persoanele care, neînțelegând esența altruistă a textului, ar dovedi antipatie. Că este un text altruist o demonstrează și ultimele pattru versuri. Nu călcând pe morminte (citește: pe valorile autentice ale trecutului), dând din coate spre a se ridica pe sine, se poate realiza ceva cu adevărat temeinic. Formele literare cu adevărat noi nu resping trecutul, ci îl asimilează și îl depășesc. Curentele de avangardă doar declarativ s-au dezis de trecut. Ceea ce a rămas valoros realizează sinteza originală dintre inovație și tradiție. Eu însumi aici plec de la tradiția satirică și sarcastică a lui Eminescu. Însă gândurile și expresia lor artistică sunt ale mele. Recitiți textul ca să înțelegeți și ce nu v-a lămurit complet.

Sunt onorat și copleșit de atenția domniilor voastre. De asemenea, de recomandarea textului de către redacție.

Vă mulțumesc și vă mai aștept printre rândurile mele!

Domnule Dume, îmi păstrez intact respectul pentru creația celor amintiți în rândurile personale. Unii nu mai publică aici, alții revin din când în când. Motive pentru a pleca există, desigur; la fel, motive de a rămâne aici.

Mulțumesc pentru reamintire!

Domnule Diaconescu, știam de pierderile de ritm, dar acesta-i riscul attunci când urmărești ideea. Am modificat, dar în măsura în care nu m-am îndepărtat prea mult de ceea cee am vrut să spun. Totuși, ținând cont că nu sunt un poet consacrat, doar un simplu veleitar, am realizat un text destul de bun. Și când ești un necunoscut pentru lumea literară, îți poți permite mai multe realizări mediocre decât consacrații.

La mulți ani tuturor membrilor din comunitatea literară „Poezie.ro”! Nu în ultimul rând, urări de bine și cititorilor acestui site, fiindcă, fără ei, ne-am citi doar între noi. Atât cât ne mai citim...

Vă mulțumesc pentru lectură și păreri. „Vina” este împărțită, Ottilia. Acum o împart și cu cititorii!

Mă apropii cu sfială de textul acesta, fiindcă este în el o durere luminoasă, iar tilul este unul sfâșietor. Știu că este prea personal, dar am îndrăznit să spun ceva aici, fiindcă nu avem de-a face doar cu o simplă terapie prin scris, aici este altceva. Este un cântec iscat din puterea credinței, un recviem pentru îngerii plecați prea devreme, dar și un imn închinat Celui Care a învins moartea. Apreciez faptul că ați căpătat, în timp, un bun simț al ritmului, fie că scrieți în vers liber, fie că folosiți prozodia clasică. Într-un singur loc de aici, mai precis în ultimul vers din strofa a patra, se pierde puțin ritmul. Ați putea spune: „sub seceri grâul piere iar sub talpă”, fiindcă sw păstrează sensul.
Este neîndoielnică, din punctul meu de vedere, și realizarea estetică. Știu că nu puteți schimba titlul (eu l-aș fi văzut, mai degrabă, ca subtitlu), însă, dacă veți include textul într-un volum de versuri, v-ați putea gândi și la altul.

Zâmbetul vine din conștiința efemerității noastre. Atitudinea aceasta de a împărți zâmbetul tuturor, fie buni, fie răi, vine din morala creștină. Nu este o atitudine defensivă, ci una de recucerire a lumii și de armonizare a acesteia. Deși acest îndemn poate fi perceput și ca o ironie fină, izvorăște din dragostea de oameni.
Simplitatea discursului nu exclude natura sa reflexivă, dimpotrivă, chiar dacă enunțurile par să fie scrise/rostite cu lejeritate.

Vă mulțumesc, doamnă Alexandra Alb pentru impresiile dumnevoastră de lectură! Am încercat ceva, după puterile mele limitate. Mă bucur că dumneavoastră v-au spus ceva gândurile de aici!

George Pașa

Prietene, cred că de acum va fi din ce în ce mai greu să-l ascult pe Albăstrui ce zice. Că, așa cum spune el, parcă în fragmentul precedent, lumea sa (a poemului) și lumea noastră) se ating din de în ce mai puțin. Iar cum eu pendulez între cele două lumi, se poate întâmpla să-mi scape lucruri esențiale. Cred că este necesară, de acum, o lăsare a scrisului să se desfășoare dincolo de văzul lumii, până cartea Albăstruiului se va definitiva (dacă, desigur, va ajunge vreodată la vreun final).
Cred că ai dreptate: Histria și Grădina Inorogului vor fi avut un rol important în ceea ce scriu acum, după câțiva ani. Desigur, cel mai important rol îl are Dumnezeu, fără de care nu aș fi scris nimic. Noi, creatorii, nu suntem decât istrumente imperfecte pe care doar El poate să cânte acordurile esențiale.

O toamnă plăcută, cu mii de regăsiri, fericiri și iubiri îți doresc!

Mi-a plăcut textul, în primul rând pentru mesajul său luminos și lucid, dovedind o bună cunoaștere a lumii în care trăim. Mă-ntreb de multe ori dacă vocea poeților și a altor oameni care văd semnele veacului nu cumva se ridică în van. Cred că nu, fiindcă totul are un sens, chiar dacă mulți își astupă urechile sau își scot la iveală veninul din inimă. Și prozodia este bună, existând doar o abatere, acolo unde cuvântul „capsulă” trebuie citit cu accentul pe „a” pentru a se păstra ritmul.