George Pașa

Impresia mea este că, de la un volum la altul, Teodor Dume scrie tot mai bine. O voce poetică mai sigură, care s-a eliberat de disonanțe, cu un patetism moderat. În volumul acesta pot spune, fără a greși, că predominantă este estetica neoexpresionistă. De asemenea, aici sunt prezente și cele mai frumoase poezii de dragoste publicate de dumneasa. Mi-a plăcut cartea, nu doar pentru că se apropie de acea poetică spre care eu înclinam atunci când scriam un poem-manifest.

Felicitări și mult succes, domnule Teodor Dume!

Abia astăzi am văzut acest semnal de carte. Cum v-am mai spus, într-un alt loc, mă bucură sincer realizarea dumneavoastră și vă doresc mulți cititori pe măsura a ceea ce este inclus în această carte. Am citit și miniantolgia pe care ne-ați oferit-o aici, regăsind unele dintre versurile pe care le mai citisem. Știu că ați refăcut, inclusiv pe acest site, multe dintre textele postate anterior.
Ce cred eu - din ceea ce am citit în pagina dumneavoastră - că vă recomandă ca pe o autoare credibilă: cultura poetică vizibilă, curajul de a deconstrui unele clișee de gândire/estetice, „scenariul” poetic prin care vă așezați versurile în matca unui lirism aparte - și de substanță, și de expresie - și, nu în ultimul rând, talentul poetic dublat (mai degrabă multiplicat) prntr-o asiduă muncă asupra cuvintelor, spre a deveni mai puțin „trădătoare” ale stărilor poetice.
Desigur, sunt mult mai multe aspecte care ies în evidență, ca, de altfel, și unele slăbiciuni estetice la care, totuși, ați mai renunțat, după cum văd aici. Mă refer la ceea ce deja știați și vi s-a mai semnalat: excesul de exclamații, care puteau da impresia de teatralizare a discursului.
Vreau să mai spun că îmi pare ceva deosebit (pentru unii poate fi o slăbiciune) trecerea, pe parcursul aceluiași text, prin cele mai diverse stări, chiar și opuse. Poate fi fascinant pentru poezie (mai puțin pentru cel care trece prin/ suportă aceste stări).

Felicitările mele și tot binele din lume!

Mulțumesc, Eugenia! Am procedat întocmai. Deștept băiat noul site! Păi dacă scrii d e s c h i s trebuie d e s c h i s și spațiul. Logic.

Eugenia, nu mă refeream la cineva anume, ci la sistem. Eroarea este cea deja cunoscută: „Forbidden You don't have permission to access /index.php/newtext/all/thankyou.html on this server.” Am încercat și azi, dar tot nu funcționează. De fapt, am trimis și pe e-mailul tău textul pe care încercam să îl postez încă de duminică.

Am fost prea lacunar și mă gândeam că voi fi înțeles greșit. Știam de problemele de pe site. Aia cu vreo câteva săptămâni era o glumă. Nu mă atac deloc, mal ales că nu eu am de pierdut. Oricum nu era cine știe ce text, așa că nu mai trimit. Când voi mai scrie altceva. Nu știu când, poate să dureze mai mult de câteva săptămâni!

Nu pot să mai postez texte. Mi se spune că nu am acces. Poate e o problemă temporară. Am să revin peste vreo câteva săptămâni.

Parcă mai mult ca altcândva întâlnesc în ceea ce scrieți aici formulări cu valoare aforistică, subiective, desigur, altfel nu ar mai fi poezie, ci filosofie. Mi-a plăcut atmosfera creată, vocea aceea lăuntrică râzbătând la suprafață uneori împăciuitor și consolator, alteori ușor acid. Zic și acum: pot să nu fiu de acord cu unele idei poetice, însă nu le pot nega poeticitatea.

Și steaua „rătăcită”!

Felicitări și pentru această nouă carte de aforisme, domnule Dume! Sper să fie cel puțin la fel de reușită ca „Vitralii pe un interior scorojit”, carte pe care o recenzam la data apariției sale (e adevărat, acolo nu erau doar aforisme). Cum zice și domnul Caragea, am observat că unele dintre aforismele domniei voastre rescriu altele cunoscute sau proverbe din înțelepciunea lumii. Aici, în opinia mea, poate fi și un plus (dacă ați reușit să spuneți ceva cu un caracter mai general, nu subiectiv), dar și un minus (dacă, fie și spunând ceva opus, nu atingeți cât mai multe subiectivități, astfel încât să meargă spre generalitate). Până la urmă, aveți dreptate: nu orice vorbă înțeleaptă poate folosi tuturor.

Este o imagine inedită aceea a trufiei rănilor. Dacă stau să mă gândesc puțin, ai dreptate. Este un fel de opoziție între umilința rănitului și trufia rănii. Uneori, ca printr-un fel de contaminare, și rănitul își etalează rana cu trufie. Există, altfel spus, și un fel de trufie a suferinței.
Sigur, aici este cu totul altceva, fiindcă rana aceea e dulce ca o minune (chiar dacă - nu-i așa?! - trufașă), iar pârâurile dulci duc spre cel iubit. Toate, chiar toate! Iar iubirea contaminează și pe alții. Explicația e la fel de simplă: orice virus se transmite cel mai ușor prin sânge sau prin respirație (poetică sau nu).
Scuzele mele că am fost cam explicativ, fiindcă stările și sentimentele nu se explică. Dar cum rar am în ultimul timp mai rar starea aceasta jucăușă...

Sunt frumoase și ultimele versuri, dar parcă devoalează ceea ce intuisem deja de la primele două versuri.Eu nu le-a mai fi scris, însă aș fi adăugat alte versuri care, vorba lui Blaga, să adâncească și mai mult misterul. Oricum, poezia aceasta îmi place. Păstrează ceva din stilul pe care îl recunosc. Iar adevărurile poetice, așa simplu cum sunt spuse, își ating menirea.
Mă bucură revenirea ta pe aici!

Îmi place textul acesta, fiindcă are nu numai un imaginar poetic de calitate, fior poetic, ci și idei la fel de reușite. Doar versurile „și ce luminoși și puri eram cînd ștergeam de pe noi/alte chipuri ce curgeau prin noi înșine” le-aș fi vrut altfel structurate, fiindcă am impresia că lipsesc niște cuvinte ca să aibă sensul intuit de mine. Deși e metaforică imaginea, mi se pare că nu poți șterge ceva care se află în interior. Poate dacă ar lipsi sintagma „de pe noi”. Adică nu văd cum ceva poate fi concomitent și exterior și interior. Posibil să nu fi înțeles eu.

Din ceea ce am mai citit prin textele tale, am remarcat această atracție pentru lumi îndepărtate, iar Pluto nu putea fi decât prietenul cel mai îndepărtat din Calea Lactee (desigur, nici simpaticul câine Pluto n-ar putea fi decât un alt prieten bun!). Mi-a plăcut această trecere bruscă de la Pluto la acel „tu”, care odată a fost apropiat, iar acum la fel de îndepărtat ca planeta susnumită, despre care nu mai știu dacă e fastă sau nefastă (oricum, mai puțin nefastă decât Mercur, aceasta fiind chiar mai apropiată). M-a impresionat, de asemenea, ambiguizarea finalului cu un fel de valență erotică a sunetului, ale cărui ecouri par la fel de îndepărtate. Durerea aceea - singulară, de altfel - are, totuși, ecouri și în durerea altora care pot trăi similar dezstrul. O tristețe parcă fără leac domină textul, dar și o lumină care atenuează absența. Lumină care vine - paradoxal sau nu - din chiar interiorul durerii.

Nu știu ce-aș mai putea spune acum... Uneori, nu mă simt în stare să vorbesc pe lângă text. Mai ales când este vorba de limba română, pe care o simți, o iubești, o scrii, o gândești. Pot doar să vă mulțumesc pentru încurajările de aici. Unii vor zice că eu nu mai am nevoie de așa ceva, dar oricare om care mai scrie, din când în când, așteaptă de la cititor confirmarea faptului că efortul său nu a fost inutil.

Cu mulțumiri și alese gânduri,

George Pașa

Vă felicit, domnule Dume, pentru această nouă carte. Treptat, închegați un stil propriu, astfel încât, cine știe, peste ani se va vorbi despre o manieră dumiană de a scrie. Reușiți să recuperați anii în care nu ați publicat nicio carte, așa că înțeleg acest iureș editorial. La tot mai multe cărți și la cât mai mulți cititori de calitate!

„le regăsim”, fără conjuncția „că”

Versurile acestea sunt, cu adevărat, memorabile:
„Iau pana unui gând și-l fac să zboare
La ora dimineții, pe răcoare
Prin țara care doare
Foarte tare”.

Mi-a plăcut textul, chiar dacă, din păcate, nu are un titlu. Deși se pot scrie - și s-au scris - poeme fără titlu.
Mi-a plăcut și relația care se realizează între astral și miccrcosmosul uman. O luminare a lucrurilor pe partea lor întunecată și proiecția în vis (altfel decât la romantici) a unor „puncte” ce nu pot crește decât în lumina și iubirea aștrilor.

Sunt în acord cu Daniel Corbu în ceea e privește unele aspecte ale scriiturii dumiene, pe care, sunt convins, că le regăsim și în acest nou volum de versuri al autorului. Unele dintre aceste aspecte au fost „văzute” și de mine în urma lecturării altor cărți ale lui Teodor Dume.

Felicitări și sper că timpul „va fi răbdător”, fiindcă, vorba ceea: „Graba strică treaba.”!

Scuzați-mă pentru unele erori de scriere: „versurilor”, „să iasă ireproșabil de la tipar”, „doar atunci când poezia”, „personajele”