simferopol

Un text care mi se pare construit dintr-o pendulare între contrarii. Finalul îmi place mai mult, pentru că, asemenea ideii exprimate, e mai puțin ezitant. Dar și ezitările fac parte din natura umană și (de de nu?) din sufletul poeziei.

îmi permit să fiu și eu parte din orașul acesta de demizei, unde întâlnirea cu Dumnezeu este un fapt acceptat, iar libertatea este opusul unui rost, asemenea junglei, unde sub dualitatea departe-aproape zidurile sunt ecouri ale unei cruzimi-separare, iar regulile sunt artificialități. Acolo în vacanță sufletul meu este fără de limite, incorect și ratat, una cu cerul și pământul, cu singura mențiune că cel din urmă pare un soi de vis (”camere vopsite cu albastru, vopsite cu paseri și flori”).

final bun, lasă loc de sâmburi.

pt.

Petru Teodor, te invit în acest oraș secret. E simplu, la îndemâna noastră să ajungem, dar...ce drum lung până acolo. Și câteodată am impresia că mă rătăcesc.

Mulțumesc pentru notița de lectură și bucuroasă de vizită :)