Florina Daniela Florea

răscolesc dealurile argiloase lutul lacrimilor dimineața din ulciorul cu lapte smântaneam copil mustățile albe lumina îmi înfig degetele până la roșu în cuptor pâinea are forma inimii se

Flașnetar al zâmbetelor răsucesc aceeași manetă albă și veche de plastic e ziua la colțul străzilor o pălărie la picioare câțiva bănuți sunători ploile gândurile pașii nu sunt ai mei în mine port

Se porni Florina, într-o bună zi, Să lase deoparte cele poezii Și să se apuce, cu mult dor de carte, Ca din epigramă să își facă parte. Și citi, sărmana, mult, fără alean, Și pe

Mersul înapoi se-nvață fără aripi Pe memorie suprapuse, inversate până la negativ, revenirile se dilată și cresc în distanțe lumină. Câte amintiri ai, pornind din punctul “ieri”, cu viteza de

drumurile mele sunt întotdeauna adânci eu tulbure numai astfel mă pot decanta * mă-nvârt după deget suviță, bag seama târziu, un tic de pe vremea când eram copil și mi-era teamă să spun uite că

în satul dintre dealuri casele au nume de răzeși oamenii sunt case de lut timpul usucă drumurile într-o tăcere galbenă olarul e singurul care mai trăiește * sunt nepoata nepoților răzeșilor oamenii

lumea ta e albă și netedă ca o piatră frumoasă de râu. peste tine au trecut vremurile ca mângâierea apei și acum crești într-o palmă de femeie, femeia ta sau poate doar femeia pământului. din când

să mă ierți în seara asta n-am putut să-ți scriu zăpezile verii îmi cresc din spinare o coastă două trei garduri de jur împrejur pe dedesubt rătăcesc ruginită cheia uimirilor mâinile mele

astăzi nu știu vorbi ca un adult în mine copilul s-a mânjit pe deget cu titluri de poeme nuanțe care abia s-au născut începator de albastru învăț să merg pe dunga ochiului un echilibru