Florina Daniela Florea

‘ți-ar capu’ de toantă mi-a zis unu' că-s atât de frumoasă încât ar taia doar o felie și s-ar sătura care l-am întrebat nu mi-a răspuns ce diplomat - am gândit - și m-am trezit cu un alt organ

suntem trei ascunși * sub un joben oarecare roșul e-o litanie fiecăruia în parte soarele îi ridică umbra intrăm toți deodată spovedanie cu numele cu trupul și restul de suflet întâmplător ne călcăm

* tăcerea sâmbetei legată de grumaz e atât de grea încât înecul pare o moarte ușoară * îndoiala că a mai rămas ceva întreg naște doar întregul altor indoieli * astfel, a-vorbi-singur nu mai este

rătăcind lumina o replică nescrisă deghizată în umbra cuvintelor proiecție altei dimensiuni inexistent de violet actor amator visul de cealaltă parte șablonul contur gri sunete de

Nu-mi mai ating extremitățile. S-au distanțat impardonabil de mult de când timpul a devenit atât de rarefiat încât, deși îl respir adânc și cu masură, tot nu-mi ajunge. Rămâne agățat de degete sau de

ai simțit bine clipa mea pe vârful limbii frigea restul era un tot artificial de purtat sau de aruncat sau de dezbrăcat ca acele fructe din ipsos decorațiuni interioare de duzină nu replay nu, nici

Aș vrea să fug. Împleticesc pasul tulburat al celui care încearcă să uite. Glasurile cele vechi se sting. În pragul umbrit al zilei a rămas doar o parte din mine, cerșetorul neputincios să umble.

poezia se scrie când se înalță din tine ceva ca o crampă o tensiune o ascuțită durere de undeva dinăuntrul articulațiilor tale de muritor ordinar cu prăfuită carcasa tuturor zilelor viselor

mai am puțin de numărat câteva umbre în palma făcută ghioc te ridică spre tâmplă drumul e lung orele-s lungi în octombrie nu pot să-ți scriu cresc prea repede temerile au gustul speranței iar

nu-mi crede nu-mi pierde nu-mi crește nu-mi dor nu-mi prinde nu-mi plânge nu-mi spune nu-mi da nu-mi nimic nimănui nimeni numește-mă de nu pur și simplu un botez fără ursitoare fără