Florina Daniela Florea

dacă trimit pentru Moș Craciun, se pune?
(nu am fost disponibilă câteva zile și am ratat pe Moș Nicolae)

Oricum, chiar pe drumuri fiind, chiar dacă pe seară, am tot deschis Radio Agonia și-am ascultat muzica aleasă de voi, și, uneori, poeziile, după cum era lista.

P.S. Nu știu cum s-a făcut, dar pe Ottilia am prins-o cel mai des (chestie de chimie, clar) :)

ciorba cu perisoare o tot port prin cele texte de mulți ani, ca tot românul de atfel - un fan al ciorbelor:)

multumesc pentru semnele tale, le primesc cu drag și, deși poate că suntem mai înțelepte (mă îndoiesc în ceea ce mă privește), cred că a mai rămas prin cele suflete și ceva de odinioară, neschimbat, și încă scriem pe poezie.ro.

Bogdan, tu, Nenea Anton, Emilian, Claudiu, Alina, Costin...și cred că mai suntem, aproape o viață de cuvinte aici, pe Agonia.

m-am recunoscut și eu în povestea ta, în oamenii despre care ai scris, în zăpada mare de pe vremea când nu știam de coduri galbene-roșii, în râsetele din jurul unei mese cu mușama ruptă pe la colțuri

un text molcom și oarecum trist, ca o îmbrățișare a unui rămas bun pe care nu ai mai apucat să ți-l iei, însă după care au rămas regretele și visele, mult timp după

eu cred că sărbătorile nu sunt despre teamă, ci dimpotrivă, sunt despre curajul (clar) inconștient de a spera, de a visa cu ochii deschiși, chiar dacă știi că nu ai nicio șansă.

Ba chiar mă gândesc să îmi așez astăzi un zâmbet pe cuvinte și să recunosc: și eu sunt o fetiță cu chibrituri :)

Aici o regăsesc pe Trandafirașul de odinioară, în rime si ritm.

O poezie care îmi spune că dragostea nu este doar trăire instinctivă, ci și comunicare, semnificație, lectură reciprocă, un mod aparte de a privi intimitatea.

frumos text, precum a zis si Ottilia.

cum o iubire transformă totul — anotimpuri, trup, ritm interior.

Imaginile sunt senzoriale, vibrante, uneori ludice, alteori grave, ca un flux emoțional care trece de la neliniște la fascinație.

Și, ca să închidă cercul, finalul aduce ideea repetiției existențiale, a unui „déjà-vu” care dă sens nebuniei frumoase a vieții.

Da, Trandafiraș, ai aici un text viu, plin de energie și sensibilitate.

bun text, iar ultima strofă e cireașa de pe tort, un impact ca o palmă de trezire la realitate (sau o cană cu apă rece azvârlită peste ochi mult-prea-adormiți, sau orice altceva de acest gen)- așa am perceput-o eu, desigur

și da, ”mă îneacă monroe/ mai râzi și tu”!

eu una am găsit aici o meditație ironică, dar și ludică totodată, despre felul în care oamenii încearcă să dea un sens haosului existențial, estetizând tragedia și căutând ordinea într-o lume colorată, dar care rămâne imposibil de descifrat deplin

...si totuși, mai e ceva aici, un ” je ne sais quoi”, dar care îmi lasă un gust amar si ceva furie prin vene

scuze de typo în prima fraza ”Agonia”

Nu am nicidecum talentul tău, Doru, la recitat (căci te-am ascultat la radio Agnoia, s-a nimerit să te prind) dar o să încerc să îmi înving timiditatea și teama excesivă de ridicol, și o sa trimit și eu.
Multumesc, Doru, pentru ziua națională:)


Bogdan, pentru energia, și timpul, și pasiunea, și implicarea la Radio Agonia, ai toata admirația mea.
Sincer.

O poezie despre fragilitate și modul în care emoțiile pot volatiliza (inițial am vrut sa scriu dinamita, dar mi-am spus că gesturile bruște nu au fost niciodată ale Trandafirașului, si m-am întors la volatilitate – ca o nuanță mai apropiată ție) repere ce par, în mod obișnuit, imuabile, unde chiar constanta ”pi” devine instabilă, supusă erodării sub presiunea trăirilor.

Tot textul îmi pare e o calatorie iar finalul: respirația – esența rezilienței, modul cuvântului tău de a alina, de a continua, de a exista în pofida rănilor.

ca un ac în jurul unui cerc, viața între și cinci și fără zece
unde s-o opri - habar nu am, cert e că 0,7 poate însemna tot restul vieții, adică foarte foaaarte mult
sau foarte puțin

dincolo de joaca de mai sus (să mă ierți pentru asta), am citit o poezie tristă și caldă, ceasul dintâi, ceasul din urmă și între ele: viață

e zâmbetul pentru ziua asta
și-ți mulțumesc!

(azi am fost răsfățată - prieteni vechi, scrieri noi, și iaca - amu și-un zambet)

ca de obicei, mă pui și pe gânduri (iar zâmbet) dacă m-ar întreba cineva ce fac de ziua națională, n-aș putea-o spune.
ah, nici în scris n-aș da

După Trandafiraș, iacă și pe Aprilia! Cât mă bucur azi!

o frumoasă poezie de toamnă (toamna omului, anotimpul dorului cărunt), o resemnare oarecum, o tristețe oarecum, un oftat oarecum

toate pe fondul muzical al chitarelor dintr-un disc de vinil

Trandafirașule!

mare însorire pentru mine, să te citesc astăzi!

amintindu-mi îndemnul de acum douăzeci de ani ”Ce vrei, doar scrie!”, efervescența, emoția cu care deschideam pagina de poezie.ro, tristețea, veselia, dar mai mult decât toate acestea: freamătul și nerăbdarea

mai scrie-mi!

aici și atunci: ”cu credință / și cu speranță,/ ca un condamnat la moarte ultima lui scrisoare”

promit că voi încerca să fiu tot aici, de m-o lăsa viața.

plăcut veverița-n iarbă, dramele toamnei, lupta corp la corp dintre stejar și brad, curcubeul și ciocănitoarea, luna ca un arici

de fapt mi-au plăcut aproape toate

micropoeme care merită citite, langă o ceașcă aburindă de ceai, taman într-o zi gri ca aceasta

e o adevărată declarație de dragoste, tabloul acesta adânc ilustrat, în ADN-ul tău

departe de mine să fac vreo trimitere la teme sau să dau vreo lecție, doamne-ferește, nu sunt decât un inginer îndrăgostit de cuvinte, scriu doar aici pe site, și atât.

am citit cu plăcere textele tale, îmi place cum scrii si sunt sigură ca vei fi (dacă nu ești deja) măcar poet regional și-ți doresc să ajungi și național

eu, una, încă mai încerc să pun stenturi la ferestrele mele sparte :)

Să știi că mă sperii deja (după Cenușăreasa și sala de bal) , că nu m-am scris chiar ca Don Quijote dar ca alba hidalgă cu Rosinanta da :).

Dincolo de zâmbet și aduceri aminte, mi-a plăcut parabola/ imaginea de final , cu jaluzelele, deșertul tătarilor și clovnii lui Fellini.

Consideră că e o replică înainte de vreme:):
---------------------------

dimineața ploua cu frunze din soare și totul era aur pe mașini pe trotuare zâmbete
(taximetristul imi făcea curte eu mă făceam că nu pricep
oricum nu-l ascultam decât rar la câte-o intersecție când amestecam stânga dreapta și trebuia să ies din mine să ajung totuși undeva)

o zi așa de blândă n-am stiut că octombrie poate mângâia atât
purtam blugii și tricoul roșu ca pe cea mai elegantă rochie de bal
taxi-ul era o caleașcă mă purta către prințul meu de poveste
zâmbesc un fluture (de unde fluturi albaștri acum? mare uimire)

(mă gândesc
taximetristul rotofei imi făcea de fapt un compliment precum că sunt aurie
nu înțelegea ce vede doar spunea intruna clipea des)

eu, zău, știu
eram cea mai frumoasă cenușareasă
sala de bal e cu siguranță ziua a treia a lui octombrie

am ajuns, mylord, uite-mă
cobor grațios un obraz roșu fâstâcit
adidasul alb pantof de cristal
(legat cu șnur n-o să-l mai pierd)

am ajuns, mylord, uite-mă
asfaltul e plin de urme de aur
printre ele dansez un contur sferic de soare blând
la brațul tău inima mea
cea mai frumoasă dintre toate frunzele

(Sala de bal - în urma exact cu 18 ani fără o lună)