Florentina-Loredana Dalian

Colonelul Traian Olaru deschise ochii încet, încercând să identifice locul în care se afla. Era, fără doar și poate, o rezervă de spital, dar – oricât se străduia – nu reușea să-și amintească nici

Gară pustie - Vântul face o haltă Să ia un ciulin

În plină vară – o iarnă s-a coborât între noi Chiromanție – nici tu nici altcineva n-ați deslușit linia inimii din palmă Cu toată strălucirea-i – soarele, condamnat la singurătate Lacrimă –

Drumul urcă lin spre intersecția din centrul satului. Trec pe lângă duzii care mi-au umbrit copilăria – umbrit, nu la propriu – aceeași duzi pitici pe care-i asaltam în orele de agricultură, să

Nu-mi plac nunțile. Mă deprimă. Nunta e o stare de spirit, ori nu e deloc. În absența stării de „nuntire”, nu-i decât o mascaradă demnă de milă, o piesă prost regizată și jucată și mai prost. De

Trenul în gară – între a rămâne și a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viață Primăvară târziu – nici liliacul acesta din drum nu-și merită durerea de-a înflori pentru nimeni Ciulinii pe

Odată am vrut să zbor, dar n-am avut culoar. Controlorul de trafic zicea: azi nu se mai zboară, e prea întuneric și, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ și cer s-au bulucit o grămadă de

Azi chiar n-aveam chef s-o văd pe Claudia. Deși prezența ei îmi e dragă. E singura care mă pune față în față cu mine însămi, arătându-mă cu degetul, punându-mă la colț din două vorbe. Prefer

Când tu ai plâns, mamă, eu am crescut dintr-odată și mi-au răsărit nedumeriri ce până mai ieri erau adevăruri de neclintit Așa credeam eu – că mamele niciodată nu plâng Ele știu doar să-ndure și

Niciun fulg din înalt – nici iarna nu ne mai iubește Rochia de dantelă – alb prăfuit de prea lungă așteptare Creangă de brad – zadarnic dăruindu-și mireasma La gura sobei – poveștile au

Nu mai trecusem demult pe la azil. Mă trezisem într-o dumincă la fel ca oricare alta, cu gândul la el. Nu că m-aș mai fi simțit legată de promisiunea făcută Adinei, pur și simplu mi se făcuse dor

De plictiseală, sau poate din milă, Ovidiu mai varsă o lacrimă. Eu nu mai am lacrimi. Le-am pierdut pe toate într-o zi de mai când te priveam, asistând fără vlagă la despărțire, sperând copilărește

Se făcea că plecaseși, iar eu mă mințeam că veneai. Mă rog, chestie de nuanță. Era către un sfârșit de vară, ca toate finalurile – reci și fierbinți deopotrivă – cară cu ele tristeți

Fetițo,- îmi zicea țiganca, descântându-și bobii – tu ești ursită pentru dragoste mare! Ai să iubești mult și-ai să pierzi ca la carte. Ai să te bucuri, da’ vai de bucuria ta! Cu lacrimi amare-ai să

Într-una din zilele mohorâte ale lui 1988, studenții anului doi „anorganică” rămăseseră după cursuri, în amfiteatrul întunecos L022. Fusese convocată ad-hoc una dintre ședințele ASCR*, la care urma

Iubirea femeilor bărbații nu o-nțeleg. De ce-ar face-o? Marile probleme ale omenirii se cer rezolvate de minți ascuțite și limpezi, slujite de suflete tari, neumbrite de fleacuri. Astfel gândea

De câte ori nu vom fi trecut pe aceeași stradă, cu inimi în beznă, în căutările noastre învăluite de neliniști... De câte ori nu ni se va fi părut că am trecut linia de sosire, secătuiți

O gară – nimic mai banal. Și totuși... Puf de castani risipindu-se – ca și bucuria clipei Frunză îngălbenită în mai – tristeți prea devreme O mie de vorbe – doar ochii nu mint Bărbat și