Călătorule

De câte ori nu vom fi trecut pe aceeași stradă, cu inimi în beznă, în căutările noastre învăluite de neliniști... De câte ori nu ni se va fi părut că am trecut linia de sosire, secătuiți de vlagă, epuizați de-același maraton al ne-mplinirii... De câte ori nu vom fi pus piciorul pe scara aceluiași tren târând cu sine vagoane de speranțe, mutându-ne doar dintr-o gară pustie în alta... De câte ori nu vom fi privit aceeași lună, mereu nepăsătoare la biete frământări... De câte ori aceeași pasăre nu ni se va fi oprit la geam, purtându-ne dorul, tăcută, de la o fereastră la alta... De câte ori vreun greiere bezmetic nu ne va fi cântat aceeași romanță a uitării... De câte ori nu ne vom fi strigat pe numele pe care nici nu le știam... De ce te-ai oprit? De ce mă privești la răscruce, tăcut întrebând încotro s-apuci? Eu nu-s decât frunza îngălbenită prea devreme, adusă de vânt la-ntâmplare la masa ta. Sunt muzica pe care uneori o auzi, ascultându-ți sufletul.Sunt dulcea iluzie a iubirii... și-atât. Ce rămâne din toate acestea? Călătorule, pune-ți masca și caută-ți de drum! Ai să mă afli risipită în cântecul greierelui sau poate în joaca unei veverițe dintr-o livadă cu aluni. Ori în pânza păianjenului care te-ntâmpină la intrarea casei tale. Aș putea fi chiar sub talpa ta, printre frunzele pe care calci indiferent. Sau aș putea să te privesc dintr-un nor, amuzată. Sau... cine știe? Poate n-ai să mă găsești niciodată, pentru simplul motiv că mă porți în tine... dintotdeauna.