S I O N . . .

Acolo unde cerul se sfârseste,

Si omul unde incă n-a ajuns,

In locul unde totul te vrăjeste,

Căci totu-i un mister de nepătruns.

Acolo-a luat fiintă ce n-are inceput,

Acolo se sfârseste ce capăt n-a avut.

In acel loc stătea El, Tatăl cu-ai Săi fii,

Cu toti acei care la dreapta-i aveau loc,

Cu ingerii ce erau mii de mii,

Sub mărul cel păzit de sabia de foc.

Stăteau privind cu toti la muritori,

Cum se distrug de seară până-n zori.

Si cânturi se-auzeau, cânturi de bucurie,

Pe El il lăudau, pe Tatăl cel ceresc,

O mie de ingerasi, cu trâmbite o mie,

Cântau prea-dulci cântări, cântări ce te vrăjesc.

Asemenea-armonie, numai acolo este,

De parcă e un basm, o filă de poveste.

Dar incă o cântare se auzii de jos,

Dintr-o bisericută din lemn mai vechi si ros,

Iar Tatălui plăcu acea dulce cântare,

Găsind pentru-acei oameni milă si indurare.

Spre ingerul Iubirii privirea isi sucii,

Si când ii găsii fata, Tatăl asa rostii;

-Ascultă tu, Iubire, ce mândru trâmbitează,

Sunt toti supusii Mei, te du’i imbratisează,

Salută-i pentru mine, eu rămân să privesc,

Ia muritorii mei, cum ei se schingiuiesc.

-Mă duc acum părinte, ma duc să ii salut,

-Of uita-te la ei, Eu oare i-am făcut?

Privea acum departe, departe de-acel loc,

Spre-o tară unde toti se ucideau cu foc.

-Ingerul Mortii-mi pare că astăzi are treabă,

Se urcă si coboară cu tot mai multă grabă,

Sa-i poarte toti deodată văd că nu izbuteste,

Uite un inger care din lucru nu se-opreste.

Nici cel ce M-a trădat văd că nu are stare,

Se bagă printre oameni cu coada lui cea mare,

Durere! Câti supusi prin lume-ai raspandit?

-Nu stiu, Părinte crede, dar toti au obosit,

Mi-a spus azi o solie că au de lucru mult,

Te-ndură Tu părinte de-al astei lumi tumult.

-Cum pot să mă indur? căci ei s-au tras de păr,

I-am spus eu lui Adam: ”să nu te-atingi de măr!!!”

El m-ar fi ascultat pan’ Eva să apară,

Ei singuri si-au facut-o, ce pot să le fac dară?

-Tu ai puterea Tată s-opresti a mea putere.

-Eu am puterea, stiu… dar ei au vrut durere,

Ia uite, trei copii, acuma au murit,

Chiar in această clipa sfârsitul i-a gasit,

Să m-i aduc-aici!! a spus dar Imparatul,

Si a mai poruncit: Sa vină Necuratul!

Si ca intr-o clipită copiii s-au ivit,

Cum au ajuns acolo din plâns s-au potolit.

-Veniti,v-apropiati, mâncati si fiti sătui,

Ca voi acolo jos mai sunt incă destui.

Dar cel mai mic din ei, era cuprins de teamă,

Si tot spunea intr-una: eu vreau la mama… mamă!!

-Stai linistit copile, acum esti langa Mine,

Aici tu uiti de spaimă, aici totul e bine.

Atunci dar o solie veni cu mare grabă:

-Am fost sa-l chem pe Diavol, mi-a spus ca are treabă.

-Cum? incă indrăzneste să nu se mai supună?

Uite ce am creat, uite ca asta-i bună!!!

Atunci mai spuse-atât Prea-Bunul Dumnezeu:

-Spune-i că de nu vine, Mă duc să-l chem chiar Eu!

Si cum plecă solia, Ura-si facu intrarea,

Ii trebuia supusi ca sa-si sfârsea’ lucrarea,

Se-apropie de Tată făcând o plecăciune,

Si mi de rugaminti se puse ea a spune:

-Te-ndură dar de mine fă bine si dă-mi, Tată,

Pe langă cele zece, mai da-mi Tu o armată,

Din zece oi ce sunt, una-i cu lâna sură,

Din zece ce iubesc, nouă sfârsesc in ură.

-Nu, nu-ti mai dau supusi, tu ai mai multi ca toti,

-Mai dă-mi inc-o armată, mai dă-mi căci stiu că poti.

-Nu-i vorba dacă pot ori de nu am putere,

Aicea este vorba,de vrut, iar eu n-am vrere.

-Mai dă-mi te rog o sută, -O sută numa’ ? ‘ti dau!

-De mi vorbesc Părinte, o sută de mii vreau!

-Să piei din ochii Mei, nu vezi că ai destui?

Armată ca a ta nu-i mai a nimănui .

-Dar nu eu sunt stapână. răspunse atunci Ura.

-Să vină Necuratul, c-a intrecut măsura..

Iar tu.. Ti-am spus să pleci, nu vreau să te mai stiu,

De vrei ca să mă vezi, să vi când n-am să fiu!

-Adică-n veci de veci n-am să mai calc pe-ast’ glie?

-Ba da,ai să mai calci, când eu ti-oi da solie.

Si-atunci din umbra mare, o umbră răsării,

Si-n fata Tatălui umbra pe loc se-oprii,

-Tu m-ai chemat aici? Să-mi spui ce vrei Stăpâne,

Căci azi am multă treabă, nu vreau s-o las pe mâine.

-De când Eu te-am creat, nu m-am gândit in veci,

C-a ta prezentă neagră mi-a lăsa ochii reci,

Spune-Mi cum indrăznesti, pe Ură s-o trimiti,

Ca să-i mai dau supusi, ori voi nu mai gânditi?

O ai pe ea, mai ai, Suspinul si Durerea,

Apoi mai ai Păcatul, si Chinul si Averea,

Lacrima si Oftatul sunt tot ai tăi supusi,

Minciuna si Veninul, prin care colt sunt dusi?

-Nu inteleg ce-mi spui, tre’să pornesc la drum.

-Să stai să mă asculti si-apoi să pieri in fum,

Mai ai si-Obrăznicia, Ciuda si cu Trufia,

Apoi in loc de cinste, stă sus de tot Mândria.

-Si ce doresti să fac? să-i fac ca să dispară?

Ori asta nu se poate, nu-n lumea de afară.

-Si-ntre indrăgostiti iti bagi coada-ti spurcată,

Regret că te-am creat atunci, de mult, o dată.

-Asa este Stăpâne, spuse marea Iubire,

Mă lupt din răsputeri căci tin la omenire,

Dar vine el apoi si-l văd din a mea luptă,

Cum el cu-ai săi supusi tot râd si se infruptă,

Si-atunci mă-ndrept din nou către alti doi copii,

Si-i fac să se iubească fară să stiu ce-a fi.

-Are dreptate ea? spuse al lumii Tată,

Când ai să te opresti? ai să te-opresti vreodată?

Nu vreau să lupt cu tine, să ucid nu-mi stă in fire,

Dar sabia de-mi scot, tu mortii-i vei fi mire.

-Atâta timp cât lumea de Tine nu ascultă,

Atâta timp cât ura din ce in ce-i mai multă,

Atâta timp cât Moartea se tot plimbă hai-hui,

Eu intru doar in omul ce nu-i a nimănui.

-Dar toti sunt doar ai mei, ori poate ai uitat,

-Au fost de mult asa, de mult, e-adevărat.

Acum chiar ei mă cheamă, si vor să m-i se-nchine,

Pe mine mă iubesc si se incred in mine.

Rusine nu imi este, de mult murit-a ea,

Să recunosti Părinte, lumea e toat-a mea.

-Vezi că vorbesti prostii, tu crezi c-am să las Eu?

Să se intâmple asta? Eu, Bunul Dumnezeu?

Of cat gresesti si intr-una tu Mie mi-ai gresit,

De nu ai fi fost tu, omul in veci n-ar fi murit.

-De nu as fi fost eu cel care sa decadă,

Un altul ar fi vrut in locul meu sa sadă,

Tu teamă n-ai că mâine sa mor de-ar trebuii,

Un altul să-mi stea-n locu-mi pe poimâini s-ar găsi.

-Tu chiar nu ai rusine, nu stiu cum indraznesti,

Cu Cel Atotputernic chiar astfel să vorbesti.

Iar Binecuvantarea mai cuvantă din nou:

-Ca mâine te-as inchide in negrul tău cavou,

Să nu mai iesi in veci, in veci să nu te stim,

Regret că te-ai născut, că frati trebe sa fim,

As vrea să nu mai fi, iar Moartea să te ducă,

Si-n fata Tatălui in veci să nu te-aducă.

-Ai vrea, eu stiu c-ai vrea, dar vezi că nu se poate,

Căci Tatăl Cel Milos gânditu-Sa la toate,

Si eu sunt fiul Lui, deci n-are să m-omoare.

-Si tu esti fiul meu, vezi asta tot mă doare.

-Tată, dă-mi mie lumea, de-o grijă dar te scapă,

Căci uite dintr-o mie, o mie fug spre groapă,

Iar dacă cinci mii stau si au Păcatu-n fată,

Apoi cinci mii il cheamă, si-l vor intr-a lor viată.

-Iarăsi nu sti ce spui si iarăsi mă surprinzi,

Că multa indrăzneală ai coarda s-o intinzi,

Tu spui că dintr-o mie toti au să t-i se-nchine,

Si unul, nici chiar unul, n-ar vrea să vin’la mine?

-Exact, ai inteles,ba chiar Te si blesteamă,

De Numele-Ti, de Tine de mult nu mai au teamă.

Se-nchină doar la mine, sufletul lor e-al meu,

Si au uitat de mult de Tine, Dumnezeu.

Mie imi spun părinte, doar mie imi spun tată,

Deci toti să m-i dai mie, să m-i dai toti o dată.

-Prea multă cutezantă, prea multă indrăzneală,

Vorbesti fară de tine si fară de sfială,

Omul e munca mea, precum esti tu la fel,

La tine am gresit mai mult decât la el,

Tu esti tot o greseală, o imperfectiune,

Dar omul prin părti rele mai are si părti bune,

El are ceea ce tie de cand esti iti lipseste,

Desi trăieste un pic,tot timpul el iubeste.

-Se poate că iubeste, o stiu chiar foarte bine,

Iubeste ce-i in lume si nicidecum pe tine,

Pe mine mă iubesc, pe mine mă adoră,

La mine tot se roagă, pe mine mă imploră.

-Pierdut esti pentru mine, degeaba, esti pierdut,

Când te-am creat pe tine, ce-i fi nu am stiut.

Si spui că toti se-nchină numai la chipul tău?

Că au in cap doar ură si-n suflet au doar rău?

-Să-i punem la-ncercare, să-i vezi cum te injură,,

-Asa-i spus si de Iov, tu cu spurcata-ti gură.

-Dar Iov, a fost de mult, nici nu il mai tin minte.

-Să te masori la gură, la limbă si cuvinte,

Eu stiu că tu ai vrea să sezi pe tronul Meu,

Dar n-are să se-ntâmple atât timp cât sunt Eu,

Are să vina ziua când lumea s-a sfârsii,

Si-n acea zi frumoasă nici tu nu vei mai fii.

-Ascultă-mă stăpâne, si-al meu.. si-al nostru Tată,

Vezi pentru-această luptă azi eu imi strâng armată,

-Să-ti strângi căci fără minte pe tine Te-am creat,

Tu vrei să lupti cu mine,când viată eu ti-am dat?

Acum te du’in lume,te las să-ti faci menirea

Te du dar ,chinuieste cum sti tu omenirea.

Apoi plecă Cel Negru si umbra dispăru,

Lumina cea frumoasă la locu-i apăru.

-Incepe iar Sabatul, e ziua-mi de odihnă,

Toti cei de-acolo jos se-nvârt fără de tihnă ,

Poate-a avut dreptate,Umbra ce a plecat,

Sunt prea putini pe lume cu sufletul curat.

...................................................................................................