Poezie
Război
2 min lectură·
Mediu
Vezi, fata tatii, așa-i la război,
n-ai timp să te gândești la nimic,
ești mai mereu pe muchie de cuțit.
Eu am făcut la grăniceri,
era o noapte cu stele, mirosea a fân cosit;
de unde fân? doar moartea trecea cu coasa pe-acolo.
Cine mi l-o fi scos pe rusu-ăla-n cătare?
L-am somat scurt: Stai că traaag!
Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat
a ridicat mâinile și-a bâiguit românește:
Nu trage! Copii!
Nenorociu' a scos poza și-a pus-o-n dreptul inimii;
Și-acuma trage, Mitică, trage mă boule!
tu, care n-ai tăiat o găină-n viața ta,
care plecai la mat când se tăia porcu',
trage, soldat, n-auuuzi?!
Am armat, ăla tremura ca varga,
pozhaluysta
am tras un foc în sus și i-am strigat tare: fuuugi!
spasibo!
apoi din nou: staaai!
a-ncremenit;
mi-am scos vestonu' și i l-am pus pe umeri,
dacă-l vedeau mai încolo să nu-l recunoască;
ne-am privit în ochi, ai lui erau albaștri,
am văzut cerul în ei.
De-atuncea, tată, ceru-mi pare că seamănă cu doi ochi
într-o noapte când mirosea a fân cosit, a praf de pușcă și-a moarte.
Da' viața-i mai tare, chiar și-n război.
Mi-a azvârlit ceasul lui de aur,
(o fi fost ofițer, soldații nu cred să fi avut așa ceva)
doi bani nu face aurul la război,
eu nu-i cerusem nimic, am vrut să i-l dau înapoi,
a fugit.
Am rămas cu ceasu-ntr-o mână și pușca-n alta,
îmi cășunase că sunt trădător,
da' cum să omori un om atât de aproape,
mai ales când și-a pus copiii la inimă?
Mie nu-mi treb'e aur, da' ceasu-l păstrez,
mă uit la el și-mi aduc aminte
de noaptea când m-am simțit de parca-aș fi fost Dumnezeu.
Și mă-ta-mare cică nu-s bun creștin
că nu merg la biserică;
cic-o să mă-nghită iadu',
da' eu mi-am trăit iadu' acolo, pe front,
și zic că poate s-o deschide și pentru mine Raiul,
o să mi-l deschidă ochii lu' Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat,
așa cum semănau ei atunci, în noapte, cu cerul.
Așa zic eu... da' parcă cine știe?
0910
0
de suflet
al naibii de bine pusă în foaie.
felicitări Loredana! Ioan.