După douăzeci de ani

De data asta mă voi duce. La întâlnirea de zece ani n-am fost. Zece ani nu înseamnă nimic. Când spui douăzeci, deja în tine încep să se adune-ntrebări. Și gânduri. Sigur că nu crezi, dar matematica nu te minte – oricum ai socoti, scăzând sau adunând, rezultatul e-același. Nu mă încearcă niciun fel de emoție. Doar curiozitate. Pe cei mai mulți dintre colegi nu i-am văzut de când am terminat liceul. Așa că mă grăbesc să confirm participarea, îi las banii Sandrei, să-i dea ea cui știe, și aștept să vină ziua. Ajungând în curtea liceului, în care n-am mai călcat de tot atâta timp, îmi spun că nimic nu s-a schimbat. Doar noi. Transformați și totuși aceeași. Ne recunoaștem, ne pupăm, ne mai mirăm uneori, urmăriți de flashurile aparatelor și de camerele de filmat. Într-un colț, zăresc profesorii – acei câțiva care-au venit. Par cam stingheri și oarecum lipsiți de prestanța pe care-o aveau în trecut sau pe care numai le-o atribuiam noi. Mă străfulgeră ideea că în mine se află o parte din fiecare dintre ei – mai bună sau mai rea. Nu mai pot să privesc într-acolo. Urăsc să-mi fie milă! În drum spre sala de festivități, Tania îmi amintește c-am trădat-o în clasa a zecea, mutându-mă cu Sandra în bancă. Îi spun că e unul din păcatele de care îmi pare cel mai rău, care îmi tulbură uneori liniștea și pe care-am să-l mărturisesc primul când mă voi spovedi – în cazul în care-am să mă hotărăsc vreodată s-o fac. Râde. Eu nu râd. Dintre toate trădările omenirii, cel mai tare mă dor acelea pe care le-am săvârșit. Crudă tinerețe! Cum ne mai îndemni să călcăm pe sentimentele oamenilor! Fără nicio ezitare, fără niciun regret. Îmi amintesc că atunci Tania a plâns. Am repezit-o și i-am întors spatele. Definitiv. Ce dacă era prietena mea? Pe-atunci credeam că prietenii sunt presărați la fiecare colț de stradă, nu trebuie decât să-ntinzi mâna și să-i culegi. Ei, vezi? Tinerețea nu-i doar crudă, mai e și proastă pe deasupra. Noroc că nu doare. Știu că ea m-a iertat, dar eu n-am să uit. După formalitățile de rigoare, ne îndreptăm spre sala de clasă. Holul e la fel, întunecat și răcoros, ca-ntr-o poezie de Bacovia. Așezându-mă-n bancă, stupoare! Simt cum picioarele mi se-nmoaie și inima începe să bată mai tare, ca atunci când așteptam profesorul să intre la oră, transpirând toată până să aflu unde se deschide catalogul. Ce dac-au trecut douăzeci de ani! Ce dacă nu mă mai ascultă! Memoria afectivă nu dă doi bani pe toate argumentele mele. Parcă simt și-un gol în stomac. Aceeași senzație. Fără să spun un cuvânt, Sandra îmi mărturisește că și ei i se întâmplă același lucru. Ea întotdeauna a fost mai deschisă. Ne-am înțeles bine, chiar dacă suntem diferite, și trebuie să recunosc faptul că a fost o colegă extraordinară. Nu-i port pică pentru că m-a ispitit, alegerea a fost a mea. Îmi dă o secundă prin cap, ce-ar fi să fac o mișcare bruscă, să o zbughesc lângă Tania (stă singură, colega ei n-a venit). Nu! Atâta lucru am priceput din viață, că sunt greșeli ce nu mai pot fi reparate nicicum. Privesc la colegii așezați în bănci, fiecare pe locul pe care obișnuia să-l ocupe, iar senzația de întoarcere-n timp e mai pregnantă ca oricând. Golul din stomac se transformă în nod în gât. Mi-am dorit atât de mult să scap de liceu, nu l-am regretat nicio clipă! Poate-mi explică cineva de ce atunci aș vrea să dau timpul înapoi! Uite-o pe Magda, vedeta clasei. Ajunsă între timp vedetă națională. Aceeași blondă cu ochi albaștri, pe care-am invidiat-o-n secret. Parol! Chit că viermele invidiei nu și-a prea găsit loc în sufletul meu de-a lungul vieții. Încerc să analizez ce anume a stârnit în mine un sentiment atât de străin mie atât înainte de-a o cunoaște, cât și după aceea. Nu cred să fi fost succesul pe care-l avea la băieți, pe care sunt sigură că l-aș fi avut și eu dacă l-aș fi căutat și, eventual, mai făceam și ceva pentru asta. Apoi, s-a purtat întotdeauna frumos cu mine, n-am avut nicio dispută, nimic de împărțit. Ba chiar știu că într-o vacanță de primăvară am locuit o săptămână la ea, s-a oferit să mă cazeze (gratuit) în vederea reptițiilor zilnice de la grupul satiric. A încercat atunci o apropiere de mine și trebuie să recunosc că s-a străduit. N-am putut! O simțeam falsă, rece și căutând să-și satisfacă un interes, chiar și atunci când dădea impresia că te iubește. Porecla de Pisica i se potrivea de minune. Dumnezeule, și totuși de ce-am invidiat-o pe fata asta? M-am luminat. Pentru siguranța de care dădea întotdeauna dovadă, pentru convingerea interioară (răzbind în gesturi, în trăsături) că tot ce face este bine, că tot ce-și dorește poate avea. Și chiar a avut, cu vârf și-ndesat, de toate. Bravo ei! Măcar de-aș fi știut și eu de pe atunci că ăsta-i secretul reușitei în viață! Să fie de-ajuns să vrei (dar să știi ce vrei!) și să crezi că poți. Restul vine de la sine. Tocmai această siguranță mi-a lipsit de-a lungul vieții și – mai ales – mi-a lipsit țelul. M-am lăsat purtată de val, dusă aproape de marginea prăpastiei de judecăți false, doborâtă de complexe (nici acum nu știu unde-și au rădăcina!), plutind ca o corabie în derivă, la îndemâna oricărui val, purtată spre cine știe care țărm. Magda, însă, nu are vreo vină pentru toate astea. Eu-da. Chiar o admir că nu-și dă aere de vedetă ajunsă (de fapt, ea a fost o vedetă dintotdeauna, pentru că și-a dorit să fie, fapt care acum o face să pară firească). Gata. M-am „împăcat” cu ea. I-am înțeles misterul și de-acum pot s-o privesc în ochi fără teama că ar putea citi ce nu vroiam să se vadă. Dar oare ea l-a înțeles pe al meu? Clara, colega ei de bancă, e mai grasă și mai urâtă ca oricând. N-am putut s-o sufăr pentru slugărnicia ei față de Magda și pentru strădania de-ai face mereu pe plac. Ea n-a putut să mă-nghită pentru că Dragoș o părăsise pentru mine, în clasa a XI-a, după o scurtă tatonare din care ea spera să iasă o relație. Totuși, ne-am pupat ca două bune colege, când ne-am revăzut (da, timpul le rezolvă pe toate). Am prins un moment în care, din proprie inițiativă, i-am făcut rezumatul: după unsprezece ani de conviețuire și un copil avut împreună, am apucat fiecare pe cărări diferite. Acum cred că și ea s-a „împăcat” cu mine. Și parcă i-am citit o lumină de triumf în ochi. Problema ei! Iat-o și pe doamna Georgette, mama lui Andu, care ne-a fost și profesoară de engleză. S-a așezat cuminte în bancă, pe locul lui, având dispoziție să-l reprezinte cu orice preț. Cine-ar fi crezut? Băiatul ăsta era cel mai liniștit și tăcut din clasă. Gândea, în loc să facă orice altceva. De altfel, avea lumea lui, în care noi n-aveam loc defel. Un geniu! Aflăm că lucrează ca profesor universitar în Canada și e implicat într-un studiu privind nu știu care zbor în spațiu din 2007. Și ăsta e unul care și-a simțit de mic vocația și-a respectat cu sfințenie chemarea lui. Aproape nu îmi vine să cred că e însurat și are și copil (așadar, e și el om?). Nu mai am timp să-mi studiez colegii. Ușa se deschide și apare dirigintele. Același. Privindu-l, ai zice că timpul n-are nicio putere asupra lui. Þine sub braț catalogul îmbrăcat în pânză roșie, pe care sunt lipite literele albe – XII C. Blestemată hârțoagă! Nu te-au casat? Na, că nu mai mi-e frică de tine! Ne ridicăm în picioare și ne așezăm numai după ce auzim îndemnul „luați loc!”. Aș vrea să știu dacă azi elevii se mai ridică la intrarea profesorului în clasă. Se strigă catalogul. Ne ridicăm pe rând, rostind obișnuitul „prezent”. Câțiva nu răspund la apel. Profesorul de sport și una dintre colege nu mai sunt printre noi. Dumnezeu să-i odihnească! Poate de undeva ne privesc și ei. Lui, îi mai aud și-acum fluierul, dând startul la proba de viteză. Pe ea o văd zbănțuindu-se neliniștită printre bănci. Ce rămâne? Dirigintele evocă unele întâmplări despre noi. Fantastică memorie! Mărturisește însă că suntem generația care l-a marcat cel mai tare (și nu minte gratuit) dintr-o carieră de peste patruzeci de ani. Nu-și explică însă de ce. Nici noi. L-am iubit toți pe acest om care ne-a învățat despre viață mai mult poate decât unii dintre părinți. Am colindat cu el toată țara, cu rucsacurile în spate, ne-a studiat – fără să băgăm de seamă – și ne-a înțeles personalitatea mai bine decât oricine altcineva. Le-aș da unor profesori adresa lui, să meargă la meditație. În continuare, rămânem să împărtășim impresii la o șampanie. Se formează grupuri-grupuri. La un moment dat o zăresc pe Georgette stând singură, aproape de ușă. Nu-mi place s-o văd așa, izolată. Mă duc la ea. Nu știu ce-i voi spune, dar nici nu mă interesează. Important e să nu fie singură. Și aici. Îi dau bună ziua și tac. Mă salvează ea, pronunțându-mi atât numele cât și prenumele, să văd că-și amintește. Sunt impresionată. Îmi spune că arăt neschimbată, că nu-i vine să creadă. Ei, nici chiar așa! Zice că la fel e și Alina de la A, doctorița. Pe Alina nu mi-o amintesc, dar știu c-am primit cel mai mare compliment din viața mea. Tocmai pentru că vine de la ea, care nu ne-a iertat niciodată, spunând tot timpul ce gândește, jignindu-ne la tot pasul. Eu i-aș spune ceea ce toată lumea a observat, că ea arată mai bine ca acum douăzeci de ani, dar n-o fac, de teamă să nu se simtă prost pentru cum arăta atunci. Mă întreabă dacă mai sunt cu Dragoș, îi spun că nu, am divorțat demult. „Dar voi nici nu vă potriveați. De niciun fel!” mi-o trântește. Da. Și a fost și singura care mi-a spus asta la vremea respectivă. Evident c-am urât-o. Acum i-am spus doar că, la momentul acela, nu aveam cum s-o cred, și mi-a dat dreptate. „Desigur – îmi zice – nimeni nu ascultă de nimeni, nici eu n-am fost o excepție”. Mă întreabă dacă acum sunt singură și aproape strigă la mine cu vocea-i bărbătească la auzul răspunsului afirmativ: „ Să nu stai așa! Singurătatea e cumplită, hidoasă, mai ales după o vârstă.” Și ce să fac? îmi vine s-o-ntreb. Apoi îmi povestește cum o hăituia securitatea, în ce ședințe o băgau, cum o considerau spioană doar pentru că-n tinerețe se îndrăgostise de un străin, având cu el și-un copil. Cum au dat-o afară de la Universitate, trimițând-o la noi. Ce triste și ascunse povești poartă oamenii după ei! Acum înțeleg motivul pentru care arăta căzută cu douăzeci de ani în urmă, de ce nu zâmbea niciodată și ne fericea cu tot soiul de invective. O biată femeie singură care-a avut puterea să crească doi copii – și nu oricum. Și Andu...veșnic lucrând, până și-n pauze, la matematică și la fizică, fără să scoată o vorbă. Acum mă gândesc că poate-ar fi fost mai comunicativ, dar cine știe dacă nu fusese instruit astfel, de teamă. Căci profesoara îmi mai spune că aveam turnători în clasă. Nu dă nume și nici n-o întreb, dar mintea îmi zboară la singurul coleg care n-avea ce căuta într-o clasă de elită, cel care, în mod evident, era favorizat de toți profesorii. Noi credeam că asta se întâmplă pentru că taică-său era vicepreședintele organizației locale de partid. Hm...lucrurile se leagă. Acum de ce n-o fi venit? Oricum, a ajuns poate cel mai bogat din clasă, patron de hoteluri...Ce să fi făcut cu școala? Încep să mă simt rău și schimb subiectul. Îi spun, să se bucure, că mai învăț engleză și-acum și că mare parte din ce știu îi datorez. Îmi place femeia asta. Îmi vine s-o strâng în brațe, dar rigiditatea care mă caracterizează mă împiedică să mă exprim prin gesturi, uneori. Sunt însă convinsă că simte și înțelege. Seara, la restaurant, stau – cum altfel? – între Tania și Sandra. Nu pricep de ce Magda strâmbă din nas de la masa din spate. Aflu, când o aud bombănind lângă noi, că nu-i place unde stă. Nu înțeleg. Apoi hotărăsc că-i cazul să gândesc. Bineînțeles! N-o fi murit ea de dragul nostru niciodată, dar pe Victor se pare că l-a iubit. Victor stă chiar în fața noastră, cu același aer de superioritate dintotdeauna, cu distincția care-l caracterizează. A fost iubirea Magdei din liceu. Acum fiecare are familie, dar simt, mai ales la el, o oarecare nostalgie. Sandra-mi spune o poveste ciudată (de unde le-o fi știind și fata asta pe toate?), cum că au vrut să se căsătorească în anul I de facultate, dar părinții lui nu au fost de acord. Dar el unde era? I-au „oferit” o altă fată, care le convenea. O studiez cu discreție. Nu-i urâtă, dar nici frumoasă, palidă, cu un aspect neîngrijit, incomparabilă oricum cu strălucitoarea Magda. Îi adresez două vorbe, ca să-i pot prinde privirea. Pare docilă și cu o doză destul de mare de bun simț. Știind că banii nu sunt o problemă la ei, mă-ntreb către Sandra de ce-o fi îmbrăcată ca o bucătăreasă, la care îmi dă răspunsul rapid: „pentru că așa e și tratată”. Într-adevăr, Victor a expulzat-o la două scaune diferență, el așezându-se între colegi. Nu-i adresează nici măcar o privire. Mi se pare nedrept și revoltător, pentru fiecare dintre ei. Până la urmă, nimeni nu știe adevărul curat, doar sufletele noastre se-ngreunează de-atâtea adevăruri nerostite.Dar m-am săturat să gândesc la nefericirea altora. Dansez cu Tudor. Vorbim și vorbim. Melodiile se succed una după alta, aproape nu mai sesizăm schimbarea de ritm. La un moment dat, muzica se oprește. Ne oprim și noi și rămânem singuri pe ring, să ne continuăm discuția. Îi spun despre mine și Dragoș, se tot minunează, el ne vedea ca pe unul singur. Vorbești din cărți, îmi vine să-i spun. Apoi îmi zice de greșelile lui, de suferințe, de cele două căsnicii ratate. Cu ultima nevastă a hotărât, după doi ani, să se împace, pentru copii. „Încercăm să dregem căruța”. Îi spun că nu cred în așa ceva: „Cârpeli, bune la nimic!” Îmi dă dreptate, dar argumentează că au decis să se sacrifice ei pentru binele copiilor. Apoi îmi vorbește de bulversarea pe care-a simțit-o la unul din zborurile cu avionul, când, pentru prima dată, asculta mai atent instrucțiunile dinainte de decolare (cum să folosești vesta, masca de oxigen, în caz de necesitate). L-a șocat indicația: „Dacă sunteți cu copii, puneți-vă întâi dumneavoastră masca, apoi puneți-le-o lor”. Cădem de acord că, pe orice părinte l-ai întreba, ți-ar spune că salvează întâi viața copilului. Greșit! Cei de la zboruri au dreptate. Dacă tu nu mai apuci să te salvezi, cum să ai cruzimea să-l lași în urmă? Pe mâinile cui? Traumatizat pe viață, la o vârstă prea fragedă pentru a înțelege și a reuși să răzbească de unul singur. Doar egoismul nostru (da, egoismul, teama de suferință) ne îndeamnă să-i salvăm pe ei primii. Mă dau bătută. Nu mai știu. Nu mai știu cum e mai bine. Tudor mă consolează: „Dacă cineva ar fi știut, s-ar fi scris o carte și toată lumea ar fi fost fericită”. Nu mai apuc să-i spun: „Dar cartea aceea s-a scris, cu două milenii în urmă, doar că noi încă mai bâjbâim să-i dezlegăm tainele”. Spre dimineață ne risipim, rostind promisiuni ce vor rămâne doar vorbe. A doua zi trebuia să ne vedem la Casa Verde, în cadru mai restrâns. Mi-ar fi plăcut, dar nu mai am puterea. Fizic, mă simt odihnită, dar încărcarea emoțională e atât de mare încât simt nevoia să zac pentru a-mi reface puterile. Mâine e o altă zi în lupta cu viața, care nu trebuie să ne prindă nepregătiți. Îmi vine-n cap o lozincă, aparent fără legătură: „Noi nu renunțăm niciodată, noi doar obosim din când în când...” Și, ca să scap de tot ce-am acumulat într-o singură zi, pun mâna pe stilou și scriu.