Se făcea că plecaseși

Se făcea că plecaseși, iar eu mă mințeam că veneai. Mă rog, chestie de nuanță. Era către un sfârșit de vară, ca toate finalurile – reci și fierbinți deopotrivă – cară cu ele tristeți ne’nțelese. Se înserase, nu băgasem de seamă. Încă te mai așteptam, dar auzeam numai pași depărtându-se. Îți strigam să mai stai. Mai lasă o zi, ce mare lucru o nenorocită de zi din viață! Nu vrei? Atunci fie și numai o noapte...o oră? Și-n cele din urmă...mai lasă! Pe o bancă, în parcul pustiu, nici nu observasem femeia care s-a așezat lângă mine, aproape ireală, fără contur. Credeam că vorbește singură, mi-a luat ceva timp până am înțeles că mi se adresează. Repeta o întrebare la care parcă nici nu aștepta răspuns: -Tot îl mai aștepți? -Pe cine? mă trezesc întrebând. -N-are importanță, asta știi numai tu. Așadar, tot îl mai aștepți. -Dar tu de unde știi? -Nici asta nu contează. Dar prea ești nedumerită, așa că am să te lămuresc: numai o femeie care așteaptă privește atent în toate părțile, cu simțurile la pândă, însă, în același timp, nu observă când cineva – altcineva decât cine trebuie – i se așează alături. Te-ai lămurit? -Îhm... -Să-ți dau un sfat! -Nu-mi trebuie! -S-o crezi tu! Par c-aș avea mai mulți ani decât tine și cu tot atât mai multe astfel de așteptări. Ascultă! Eu nu mai aștept pe nimeni. -E treba ta. -Ba e și-a ta, a continuat nestingherită, fără să-i pese de ostilitatea mea. Bărbații, când se știu așteptați, dau fuga în altă parte, acolo unde-și imaginează că au de pornit războaie, de repurtat victorii. Ce nu-nțelegi? Þi-a spus cineva că ești proastă? Nu? Bine, atunci ți-o spun eu – ești o proastă! Nu te-nfoia! Mai bine taci și ascultă! Cândva, am fost și eu tânără și frumoasă. Și, evident, îndrăgostită. La ce crezi că mi-a folosit? Se înnoptase de-a binelea, femeia plecase demult, ori poate nici nu fusese. Încă te mai așteptam. Și tot se făcea că plecaseși. Iar eu mă mințeam că veneai.