Pe lângă duzii fără dude

Drumul urcă lin spre intersecția din centrul satului. Trec pe lângă duzii care mi-au umbrit copilăria – umbrit, nu la propriu – aceeași duzi pitici pe care-i asaltam în orele de agricultură, să culegem frunze pentru veșnic nesătuii viermi de mătase pe care-i creșteam în școală. Copil fiind, îmi plăcea să mă urc în copaci. Mai cu seamă în corcodușul bătrân de la bunici, în care mă cățăram cu o carte, citind ore-n șir. Dar duzii ăștia sunt niște pomi anume inventați să-ți strice tot elanul. Destul de înalți cât să nu-i poți culege de jos, suficient de pitici și cu ramurile încâlcite, să nu-ți poți afla o poziție comodă pentru adunat frunze. Uneori, noaptea, eram fericită, visând că i-a tăiat cineva pe toți. Dar visul se spulbera a doua zi, imediat ce-mi luam drumul spre școală și îi vedeam parcă mai înfrunziți ca oricând, în ciuda mea. Acum trec pe lângă ei fără griji și le adresez sudalme. „Piperniciților, na! că nu-mi mai e frică de voi!” Vorbesc cu duzii. Nu-i nimic. Trebuie să vorbesc și eu cu cineva. Dincolo de ei, se află biserica. Aceeași biserică și totuși parcă alta. Mă gândesc că poate datorită faptului că-i proaspăt zugrăvită. Sau poate pentru că dimensiunile atribuite de ochii de copil căpătau proporții ireale, cu atât mai mult cu cât ne era interzisă. În săptămâna mare, profesorii, în frunte cu directoarea școlii, formau adevărate gărzi, care făceau cu schimbul la intrarea în biserică. Ne dădeau chiar și discotecă, la Căminul Cultural. Sarcină de partid, deh! Ãștia chiar n-aveau noțiuni elementare de psihologie! Dacă ne-ar fi interzis discoteca, să fi văzut buluceală! Dar cum biserica era cea interzisă, ziua tăinuiam planuri minuțioase, demne de invidiat de marii strategi, despre cum să păcălim „gardienii”. Și chiar reușeam. Mergeam la denie. Mai cu seamă într-a șaptea, când mă îndrăgostisem de G. dintr-a opta, viitor preot, care cânta în corul bisericii. Mi-era de ajuns să-l aud cântând; oricum n-aș fi reușit să-l văd în îmbulzeala de-acolo. De văzut, ne vedeam rar, căci învățam la școli diferite. Ne întâlneam pe stradă întâmplător și nu ne mai săturam de vorbă. Nu știu ce aiureli puteam să vorbim. În mare parte, ascultam planurile lui de a deveni preot, își simțea vocația și-i străluceau minunat ochii când vorbea despre ea. Iar eu îi sorbeam fiecare silabă. Ce frumoasă-i dragostea curată, nemărturisită și fără alt gând! Mi l-am scos de la suflet un an mai târziu, când – el fiind la seminar – colega mea de bancă mi-a arătat o scrisoare pe care i-o trimisese ei. Nu mai știu ce-i scria. Copilării. Dar m-am simțit trădată. A revenit niște ani mai târziu, deja student la Teologie. Venise special să mă caute, dar n-am putut să trec peste. Peste ce? Peste prostia din capul meu. Mult mai târziu, după ce se-așezase la casa lui, cu parohie cu tot, am aflat că-și botezase ambele fete cu numele meu. O fi fost simplă coincidență sau doar lipsă de inspirație. Totuși nu mă pot abține să zâmbesc, întrebându-mă ce s-ar fi făcut, dacă-i turna coana preoteasă vreo duzină de Loredane. La ce lucruri nebunești te-ndeamnă dragostea! Mi-am amintit episodul cu Mircea. Când m-am îndrăgostit de Mircea, eram într-a opta. Îl cunoscusem la Călărași, unde mergeam destul de des în vizită la verișoara mea. Mă învârteam cam fără spor pe lângă el, dar nici nu-i dădeam să-nțeleagă mare lucru. Și-n timp ce eu îmi perfecționam mișcarea de revoluție în jurul axei sale, el și-o desăvârșea pe a lui în jurul vară-mii, o brunetă ochioasă și cu acel „vino-n coa’”, pe care nu zic că nu l-aș fi avut și eu, dar îl țineam bine ascuns, nu cumva să mi-l fure vreunul. Fată păstrătoare, așa m-am pomenit! Cum Dumnezeu ține și cu-ngrămădiții (că doar tot copiii lui sunt), nu știu cum s-a făcut într-o duminică de vară că mă pomenesc la plajă singură cu Mircea. Eram topită, ce mai! Și bătută-n cap de soare, că erau vreo patruzeci de grade la umbră. Ca să vezi ce bătută-n cap eram, când Mircea mi-a propus să traversăm pe malul celălalt al Borcei, am uitat cu desăvârșire cât mi-era de frică de apă și că paralizam toată numai la gândul că aș putea să nu mai simt nisipul sub picioare. Unde mai pui că Dunărea nu e dintre cele mai cuminți ape. Zis și făcut. M-am urcat pe o saltea semi-desumflată, de care târa el înotând pe lângă ea, zguduită în răstimpuri de valurile făcute de șalupele care treceau. Nimic spectaculos. Paradoxul l-am descoperit abia mai târziu, când am realizat că aceea fusese singura dată din viață când nu mă temusem de apă. Cred că, dacă mi-ar fi cerut să merg ca Moise pe mare, nu m-aș fi dat înapoi. Și tare-mi e că mi-ar fi și reușit. Am ajuns bine pe malul celălalt. Dar el o fi-nțeles ceva? N-am aflat. În urma idilei mele cu Mircea, m-am ales cu o pereche de sandale lipsă (nu mai știu dacă le lăsasem pe plajă sau le-am pierdut în cursul navigării) și cu o axiomă prețioasă: „Când vrei să afli cât ești de îndrăgostit de cineva și dacă ți-ai pune fără rezerve viața în mâinile lui, întreabă-te cum ai trece Dunărea alături de el – pe o saltea desumflată, într-o barcă cu vâsle sau pe un port-avion.” Eu? Am așteptat și încă mai aștept bărbatul care să mă determine să trec alături de el Dunărea înot. Până acum mi-a reușit să fac doar piscina, și aia ținând aproape de bară. C’est la vie! Așa-i la vie...și-n viață la fel. Când am avut Dunăre, nu l-am găsit. Când l-am găsit, nu m-a găsit el pe mine. Între timp, secase Dunărea.