Halucinatii

Merg. Dacă m-aș opri, s-ar despica pământul. Trebuie să merg cât mai mult, până cad. Observ. Trebuie să observ, să aud, să văd în jurul meu, să mă agăț de lumea exterioară, altfel m-aș prăbuși în mine pentru totdeauna. Privesc atent, să mă încredințez că lumea nu s-a schimbat. Îmi repet în gând: „Nu s-a schimbat nimic”. Un câine mi se-alătură vreo doi pași. Îmi vine să-l întreb ca Moromete: „Unde mergem noi, măi Niculae?”. Nu știe. Își pierde interesul și rămâne lângă un coș de gunoi. Astăzi, nici câinii nu mă iubesc. Un copil îmi zâmbește din cărucior. Mă întreb de ce-mi zâmbesc toți copiii. E drăguț, dar nu-i al meu. Nu te uita la mine, copile, azi sunt urâtă! Scot limba la el și începe să urle. Într-o mașină staționată, surprind cu coada ochiului un bărbat care se holbează la mine. Ce-o fi văzut? A! Am lacrimi. Așa e – nu vezi toată ziua oameni care-și varsă lacrimile pe stradă. Și eu care credeam că sunt sexy! Mai bine-mi pun ochelarii. Ce dacă-i umbră? O țigancă mărșăluiește cu țigara-n mână. Se duce glonț la o florăreasă din altă rasă și-o înjură: „Făi femeie, ești nebună? Þi-am zis să-ți iei florile și să te cari tocma-n capu’ ălălalt de stradă! Repede, că altfel ți le-arunc!” Femeia dă să negocieze, cu teamă, n-are succes. Umilită, își strânge florile și pleacă. Mă revolt. Apoi mă mir că mai am vlagă să mă înduioșez de umilința altora. Îmi dă prin gând să mă-ntorc să-i cumpăr toate florile. N-o fac. Marile decizii le luăm doar în gând. La o terasă, un bărbat și o femeie se privesc în ochi. N-au nevoie de cuvinte, se țin de mână. Sunt frumoși și pare că se iubesc. Întorc capul. Azi nu suport fericirea nimănui. Un bătrân mă oprește să mă-ntrebe cât e ceasul. Îmi vărs năduful pe el și-i spun că „mi se rupe”. Își face cruce și-mi șuieră ceva de străbuni. Las’ că nici ție nu ți se rupe de mine! Și-apoi, la ce-ți folosește să știi cât e ceasul, când mergi fără țintă și nu știi încotro te-ndrepți? Eu am ajuns. Nu vroiam s-ajung. Mai fac două ture în jurul hotelului. Mă uit la frunze. Cu câtă resemnare obișnuiesc să cadă și se lasă călcate-n picioare! Un țigan burtos mă privește lasciv și-mi face cu ochiul. Mi se ridică stomacul în gât. Ãsta-i pește. Mai bine mă făceam vampă. Mă decid să intru. Dau bună ziua. Sau seara. Ce mai contează? Recepționerul și camerista joacă zaruri. Cum mi-or fi zicând între ei? Aiurita de la 205. Lui îi povestisem cu altă ocazie (când îmi spusese că nu mai face inventarul camerei, că are încredere), cum am plecat odată c-un prosop dintr-un hotel, crezând că-i al meu. Evident, l-am înapoiat – gata spălat și călcat –, cu scuzele de rigoare. De-atunci mi se pare că mă privește suspicios. Dobitocule! N-am furat decât o dată-n viață, prin clasa a patra, un mărțișor de la o librărie. Þineam morțiș să i-l dau mamei și n-avusesem cui să cer bani. Hm... să nu furi! Dar dacă-ți dorești să oferi? Intru în cameră, aprind țigara și ies jumate pe geam, să nu pierd contactul cu lumea. Zgomotul mașinilor îmi sapă brazde pe creier. Măcar de mi l-ar anihila de tot! Mă uit în oglindă. Sunt urâtă, cu toate smacurile de pe față. Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea. Mă bucur că sunt urâtă. Mă urâțesc și mai tare, întinzându-mi boielile pe ochi. Așa! Frumusețea, inteligența, talentul și toate calitățile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândești puținul pe care-l ceri de la viață. Mi-am amintit de copilul căruia i-am întins un bănuț, pentru ca imediat să i-l iau înapoi. Eram studentă, mergeam prin București și un copil al străzii, cu un cățeluș în brațe, mi-a cerut bani. I-am dat. Mai bine nu-i dădeam! Se pare că prima reacție ne definește, aceea pe care-o facem îndemnați de suflet. Dar ce te faci cu cretina de minte, care-și bagă coada? Mi-am adus brusc aminte că erau singurii mei bani și-mi trebuiau de tramvai. L-am strigat, s-a întors și i-am cerut banii, scuzându-mă ca o proastă. N-am să-i uit privirea, nici banul acela care m-a atins dureros. Adică ce era dacă făceam blatul? Mă prindea sau nu mă prindea. Sau ce-ar fi fost, dacă mergeam trei stații pe jos? Ei, vezi! Primim cu măsura cu care oferim. Și mă mai mir când viața îmi flutură câte-o chestie pe la nas, doar ca să aibă ce lua înapoi! Măcar de-aș dobândi și eu seninul acelui copil, care mi-a pus cu resemnare banul în palmă! L-am căutat de-atunci de zeci de ori, să-l umplu de bani. Evident, nu l-am mai găsit. Dar îl visam nopțile. Ar fi trebuit să învăț de atunci lecția: nici șansa de-a oferi nu-ți este permisă la nesfârșit. Încep să mă dezbrac, cu mișcări lente și gândul aiurea. La jumătate obosesc, mai aprind o țigară...puțin scrum și gata cu ciorapii mei cu bandă adezivă. Nu-mi pare rău de ei, chiar dacă mi-i pusesem prima dată. Privesc cu plăcere firul cum se duce până jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv și-i arunc la coș. Totul se destramă. Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi. Toate cuvintele omenirii s-au adunat într-o frază cu tăiș de lamă ascuțită, care-mi face tâmplele să zvâcnească, pe care mi-o repet de o mie de ori, să o-nvăț pe de rost, să n-o mai uit, ca bază pentru alte hotărâri eroice. Piuie telefonul. Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ți se prăbușește o lume, cum să fii tristă?