Ne naștem pentru a iubi, sau poate iubim pentru a renaște?
Mereu din același loc, luna dezbracă lacul din priviri - câți hamleți au sortit nepăsării apelor câte ofelii?
Care va să zică,
În azil era mare fierbere. Toți ocupanții, cu excepția personalului, se adunaseră într-o sală unde avea loc repetiția programului pe care-l pregătiseră pentru Crăciun. Era cadoul surpriză pe care
Dacă nu aș fi-ntâlnit
Acest site din întâmplare,
Eu pe altul oarecare
Îl accesam, negreșit.
Dacă nu mă-mpiedicam,
Clik făcând pe agonie,
N-aș fi pierdut clipe-o mie,
Iar nopțile
*
- Cu ce ai putea cuceri lumea toată?
- Niciodată nu vei putea cuceri o-ntreagă lume. Dar dacă insiști, îți voi răspunde astfel: jumătate îți va sta la picioare dacă îi vei zâmbi, cealaltă –
Venise toamna. Venise la fel ca altădată – cu umezeală și dureri de oase, cu pomi care-și plâng de milă cu frunze uscate. Ei și ce! Parcă nu mai fusese?
Dar oricât încerca să se liniștească, un
Consecventă, mă străduiesc să mă țin de promisiunea făcută Adinei, aceea de a veni zilnic, pentru a aduce un dram de lumină (zicea ea) celor bântuiți de singurătate și plictiseală.
Ca să profit cât
Nu știu cât să fi trecut de când mă așezasem pe bancă, trândăvind la soare în compania propriilor mele rătăciri, însoțite discret de târșâitul pașilor pe aleile încrucișate din parcul azilului. Un
Un soare blând, de început de toamnă, își face loc îndrăzneț printre crengile pomilor înșirați ici-colo de-a lungul aleilor parcului. E o liniște odihnitoare, întreruptă numai de zgomotul în surdină
Uite-așa! Cum- necum, mai de voie, mai de nevoie, am săvârșit-o și p-asta. Murii. Eh, nu mai știu dac-am murit de moarte bună (adică cum „moarte bună”? Poți să-i zici la muierea cu coasa așa o
Ce mi-ai venit, ingrato, cu strălucirea-ți falsă, cu soare obraznic râzând de ne-mplinirile noastre, cu trandafiri nepermis de frumoși oferindu-și doar țepii, cu mare zglobie înecându-ne-n lacrimi,
Se trezise greu, pipăindu-se, dintr-un coșmar. Se făcea că nu mai avea mâna dreaptă; din nu știu ce motiv, îi fusese tăiată de undeva de sub cot.
Stăpânit încă de teama care-i accelera
Dragă prietenă,
Te-ai întrebat, nu doar o dată, în ziua care, zice-se, ar trebui să fie așa și pe dincolo, trecând pe lângă covoarele de flori ce te-au atras mai mult ca oricând, dacă se cuvine
Poștașul azvârlea scrisorile în cutie, indiferent, ca toți poștașii din lume, la dramele, nădejdile ori bucuriile pe care le-ar putea conține acele plicuri, mereu altele, dar semănând între ele,
Răsărit de soare – floarea lui renăscută
Departe, acorduri de pian – al cui oftat se aude?
Singură, floarea de colț – la ce bun atâta frumusețe?
Femei la câmp – cine mai leagănă
Nu știu de ce mi-e azi sufletul atât de greu. Poate pentru că mi-am amintit noroiul în care mă afundam cu pantofi de lux și pantaloni suflecați, unic pedestru în urma căruței ce te purta pe cel mai
L-a mai adus doar prima ninsoare, fantastică, albă perdea, numai bună s-aștearnă uitarea păcatelor.
- Întinde mâna repede! Ah, l-am pierdut!
- Ce-aveai?
- Un fulg, am vrut să-ți aduc zăpadă, știu
Duminică însorită de iarnă nefirească. Unii văd soarele, alții norii care, deși nu se-arată, de bună seamă se vor ivi curând pe cer. Unii simt lumina blândă a astrului ce strălucește la fel pentru
Inca o noapte - aceleasi stele vor apune in zori
Zi de la capat - unde se sfarseste drumul spre nicaieri?
Viscol prea crancen - ciulinul pare a nu-si gasi locul
Lemne arzand - soba asteapta
Uitase cum o cheamă, de atația ani câți purta. O vreme, avusese grijă să-i numere, adunand, ca pe o victorie, ințelepciunea, ridurilor. Un timp, le ținuse și lor socoteala. Pana cand se
Toamna prea blanda pentru asprimea sufletelor noastre. Toarna, Doamne, cu ploi, sa ne spele. De tot ce-am facut ori am fi putut face! Nu te-ndura de noi! Mai da-ne doar timp sa construim o arca, in
Ne amăgim depărtările cu vorbe de dor-
petale stratificate-n căușul gândurilor,
neîmplinirile cu vise nevisate,
iar așteptările ne sunt mai grele ca plumbul...
măsurăm distanțele în verbul \"a
Făcut covrig, pe un peron între două linii de cale ferată, copilul visează.
În visul lui, mama era frumoasă, precum acele femei pe care le văzuse în filme, avea mâinile îngrijite și purta rochii
Nu mai e nici moara-n sat, biserica, cu sfinții decolorați de vreme, își așteaptă enoriașii care-au plecat demult, iar străzile-s prea goale ca să mai poarte nume.
Doar cimitirul însoțește
Aș fi jurat că, pe ploaia asta dușmănoasă, menită să potolească până și setea celui mai arid pământ, n-ai fi aflat, oricât ai fi căutat, pașii vreunui trecător, rătăcind aiurea pe străzi.
Când
FD