Poștașul

Poștașul azvârlea scrisorile în cutie, indiferent, ca toți poștașii din lume, la dramele, nădejdile ori bucuriile pe care le-ar putea conține acele plicuri, mereu altele, dar semănând între ele, indiferent de mărime, culoare, locul expedierii sau al destinației. Lumea se obișnuise să-l vadă zilnic trecând încolo și-ncoace prin sat, cu mersu-i săltăreț, cu geanta atârnându-i greu pe partea stângă, cu mâna dreaptă scoțând la repezeală „obectele” – cum le numea el – și de care nu-nțelegea de ce lumea are nevoie, dar cărora le mulțumea în gând că nu contenesc să vină, altfel el ar fi trebuit să se „caseze” înainte de vreme. Atâtea plicuri îi trecuseră prin mâini însă, ca o ironie a soartei, pe numele său nu sosise niciunul. N-avea pe nimeni care să-i scrie și, chiar de-ar fi avut, la ce i-ar fi folosit o scrisoare? „Viața asta-i plină de ciudățenii! - gândea, cu filozofia celui ce nu-și iese din ale lui. Oamenii se îndepărtează unii de alții, pentru ca mai apoi să-și scrie. Cine să-i mai înțeleagă?” Cunoștea aproape despre fiecare om din sat câte ceva. Unii îl mai pofteau prin case, ori îl țineau de vorbă la poartă, care să se laude, care să-și plângă amarul – și unii și alții având nevoie de-un ascultător care să-i aprobe, să-i încurajeze, sau măcar să tacă, cu gândul în altă parte, părând că ascultă cu interes. Profita de astfel de momente, nu că l-ar fi interesat poveștile altora – de când e lumea, omul e mai dispus să povestească decât să asculte – dar își mai odihnea astfel oasele, care, în ultima vreme, începuseră să-i cam scârțâie. Și fiecare era mulțumit în felul său, unul că avusese un interlocutor, celălalt că avusese un răgaz în alergătura ce părea că nu se mai sfârșește. Ei...câte nu știa, și le ținea numai pentru el! Deunăzi, mergând să-i ducă preotului o publicație religioasă, nimerise în toiul unei „furtuni”, de fapt un monolog al coanei preotese, veșnic nemulțumită, doar ea știa de ce. - Enoriașii ăștia s-au nesimțit de tot! zicea, desfăcând la pachete. În loc să pună prosoape mari, din bumbac, ne dau d-alea mici și proaste, nici câinele nu s-ar șterge cu ele. Și colacii au mai intrat la apă...Și să le spui să nu-mi mai vină la ușă cu găini netăiate, că eu trebuie să mă rog de unul și de altul să le ia gâtul că de! dumneata nu faci păcate din acestea. Cum să iei viața unei ființe lăsate de Dumnezeu? Dar când îți pun în farfurie, nu te mai întrebi, nici cine, nici de ce a tăiat-o. Apoi, și-așa nu mi-aș pune vreo nădejde, că tot mai mult plecat ești. Þi-am mai spus: eu m-am măritat cu dumneata, nu cu tot satul ăsta care nu se mai satură ba să se cunune, ba să boteze, ba să moară! Și tot bombănind la adresa întregii omeniri, trântea cu năduf bucatele pe care amărâții și le luaseră poate de la gură, doar să nu se facă de rușine, că nu-s și ei în rând cu lumea. De parcă cine-i punea? Și-apoi – gândea coana preoteasă – pe ei cine-i ținuse să nu se facă popi? Ori pe prostănacele-alea, cine le oprise să ajungă preotese? Eh, ofta, știu ele ce greu e să ai un popă la ușă? De un’ să știe? Când se hotărâse să dispară pe șest, sperând că n-apucase să fie văzut, era prea târziu. Părintele se-ndrepta spre el, vădit stânjenit, roșu la față, în timp ce poștașul pălise. - Mulțumesc, Ioane, du-te cu Dumnezeu! „Mă duc, părinte, mă duc... Da’ ce m-aș duce io-n locu’ matale! Unde-aș vedea cu ochii! Ce ți-e și cu regulile astea bisericești! Adică de ce preoții n-ar avea și ei dreptul să fie oameni? Eh, treaba lor! Ce-mi pasă mie? Și eu alerg de mă dor toate, da’ barem n-am fost obligat să mă-nsor la repezeală, cu prima profitoare, ca să-mi dea post. Uită-te și la nepricopsitu-ăsta de șef de post! Nici a lui nu-i mai brează.” A aflat-o pe pielea sa, când a salutat-o peste gard cu „săru’mâna, doamna șefuleasă!” – ce-i drept, nițel cam încurcat, neștiind el prea bine cum ar trebui să i te-adresezi unei neveste de șef de post. Ce l-a mai beștelit atunci! Și-a lăsat treburile și a ieșit țâfnoasă la poartă, c-o falcă-n cer și una-n pământ: - Pe mine să nu mă faci șefuleasă! - Da’ cum? Săru’mâna! - Cum, necum, pe mine să nu mă iei de sus! Și și-a vărsat pe el tot amarul și oful de-o viață. Ce, parcă nu i-ar fi plăcut și ei să i se-adreseze lumea cu „doamna colonel”? Dar de un’ să fi știut, pe vremea când era doar o copilă nevinovată, care-i diferența? Că n-o-nvățase și pe ea nimeni, și nu prea făcea „osebire” între gradați, ofițeri și subofițeri. Ce mi-e sub, ce mi-e deasupra? Că de știa ( da’ măcar el putea să-i spună, dacă era cinstit!), nu-i mai găurea prezervativul când s-a culcat cu el prima dată, să rămână grea, să-l oblige s-o ia. Barem nu l-a confundat cu ăl de umbla cu el! Acum e vice-președinte la Consiliu... S-ar fi prezentat și ea, ca împopoțonata aia: „doamna vice”. Dar așa, cum să te prezinți „doamna plotoner major”? Mai mare râsul! Dacă tot s-a sacrificat, de nu și-a terminat nici școala, și spală ciorapi întruna și apretează la cămăși, numai să fi știut de ce. Să se fi făcut și el măcar general! - Bate satu-n lung și-n lat, să le prindă hoții la ăia. Să și-i mai prindă și singuri! Dacă nu eram noi, ce se făceau? Vorbise întruna șefuleasa, însă numai cum ar trebui să i se adreseze nu-i zisese. Așa că, tot nelămurit, a hotărît, când va mai trece pe strada aia, s-o ia peste drum de post, prin fața casei lui Vasile Blegu. Nu că i-ar fi fost mai drag să-l vadă pe acesta. Dar măcar el nu se supăra când îl întrebai „Ce mai faci, nea Blegule?”. Că-l chema așa, sau că era doar o poreclă, nimeni n-ar fi știut să spună. Iar pe el nici atât nu-l interesa. Îl enerva când îl vedea ieșindu-i înainte, de parcă-i cunoștea orele când vine ( „ori te pomenești că stă tot timpul la poartă!”). Avea și ăsta un of. Crescuse cinci copii, îi dăduse la școli și-acum se împrăștiaseră prin cea lume. - Tot nimic, Ioane? - Tot nimic, bre nea Vasile. Uite-așa, când îl vedea amărât, nu-i venea să i se-adreseze cu porecla, sau nume, ce-o fi fost... Uneori, întărâtat de ochii lui de câine bătut, îi cam venea să spună: - Apăi, nene, mai bine nu-i dădeai la școală! Îi țineai frumușel cu matale, că izlazu-i mare și vaci destule, iar treaba nu se termină niciodată. Uite, gardu-ăsta, stă să cadă. Ar fi avut cin’ să ți-l repare. Și măcar nu mai aveai ce aștepta...degeaba. - Ce vorbești cu păcat, Ioane? Lasă gardu-n treaba lui, că io nu d-aia am făcut copii! Când s-o dărâma, e bun dărâmat. Ca și omu’. Crezi că io mult o mai duc? Măcar de-aș apuca să-l văz pe el căzut mai întâi! Apoi, bieții copii, ce să le ceri și lor? Că nu-și mai văd capu’ de trebi, p-acolo pe unde-or fi. Când să mai și scrie? zicea cu glas sugrumat, încercând să se convingă mai mult pe el. „Într-o zi am să-i scriu eu ăstuia o scrisoare. Și pun ștampila mai decolorat-așa, să nu se cunoască de unde-a venit. Și ce să-i scriu? Dragă mamă, dragă tată, noi suntem bine și ni se rupe de voi...inima.” Și, compunând mai departe în gând scrisoarea pe care avea s-o uite pân-a doua zi, când iar va da ochii cu el, dădea zor s-ajungă la fătuca cea frumoasă, căreia musai trebuia să-i înmâneze scrisoarea personal, altfel era bai. I-o spusese chiar ea, când îl rugase, pândindu-l dincolo de gard. Vechea poveste cu părinți care hotărăsc destine... „De ce s-or încăpățâna oamenii să-i învețe pe alții ce-i viața? Vârsta și experiența le dă oare dreptul ăsta? Da’ iar nu-i treaba mea! Mie cine-mi dă drept să-i judec?” Oricum, dacă fata nu se afla, ca din întâmplare, pe lângă poartă, trebuia să-i pună scrisoarea în cutia văduvei de-alături, cu care era înțeleasă. „Și femeia asta, cin’ s-o priceapă? De ani buni, de când s-a dus bărbat-su, nu prea mai dă ochii cu lumea. E drept că și lumea-i rea din cale-afară, da’ tare mi-e că nu poți trăi fără ea, așa hâdă și strâmbă cum e. Bărbații o urăsc, că deh! Le-ar plăcea și lor. Da’ prea ține nasul pe sus și pare că nu dă doi bani pe ei. Femeile o urăsc, de asemenea. Normal, că-i frumoasă, liberă și pare să n-aibă nevoie de nimeni. Copiii, în schimb, par s-o iubească, doar ei știu de ce, și reușesc chiar să-i smulgă un zâmbet. Ce-i drept, cam trist și ăla, cu colțurile gurii tremurate, c-o lacrimă ce stă să răsară din ochi...Poate la gândul copiilor pe care nu i-a avut... De ce s-o urăști, câtă vreme n-ai habar ce se-ascunde dincolo de perdelele după care își duce singurătățile? Ei, dar se pare că-n ultima vreme îi scrie și ei cineva și zău că nu mă poate păcăli nimeni că ăsta nu-i scris de bărbat. Las’ să fie-ntr-un ceas bun!”, îi ura în minte poștașul, cu gândul la propria singurătate pe care și-o purta mereu pe aceleași drumuri. Și tot împrăștiind la scrisori, ziare, citații și ce mai căra după el, tot întrebându-se, mirându-se, socotind și povestindu-și în gând, venea momentul în care-și privea geanta goală. Goală ca și propria-i viață la care, însă, nu se încumeta să privească prea mult.