Proză
Aceeași lună peste sat
2 min lectură·
Mediu
Nu mai e nici moara-n sat, biserica, cu sfinții decolorați de vreme, își așteaptă enoriașii care-au plecat demult, iar străzile-s prea goale ca să mai poarte nume.
Doar cimitirul însoțește singurătatea puținilor bătrâni rămași, străjuind măreț de pe deal. Crucile veghează liniștea celor tăcuți, flăcăi și fete cândva, înlănțuiți în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porțile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă, copii nu se mai joacă, lunca tânjește după chiotele lor. Caii au murit de bătrânețe, câinii de plictiseală.
Fântânile au secat, casele zac într-o rână, cu hornuri schiloade prin care nu mai iese fum.
La șezători, nu mai merge nimeni. Și nici după oameni, pe ultimul drum. Doar vreun câine mai scheaună trist într-un cortegiu sărac.
Bătrânii ies rar pe la porți - doar vântul le mai deschide - să schimbe aceleași vorbe despre „odată”. Nu mai așteaptă pe nimeni. Se uită pierduți, fără țintă, în lungul străzii.
Măcar vreun străin de-ar veni să le spună cum se mai trăiește pe la oraș!
Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Își visează tinerețea trecută prin gloanțe. Un glonte vine spre el, din ce în ce mai aproape. Eh, bine c-a nimerit piciorul, putea să fie inima, sau ochiul. Ce-ar fi zis fata care-l așteaptă s-o facă mireasă la toamnă? Care toamnă, c-au trecut mai multe...Păi, cum era să-l aștepte atâtea toamne? N-are nimic, o ia pe Maria, ce dacă n-o iubește, parcă nu-i spusese lui bunicul..
Luna-și face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeași lună peste sat. Undeva, o bufniță își strigă neliniștea. Un câine răgușit urlă a nimic, răspunzând poate chemării unui stăpân imaginar. Un altul îi răspunde din celălalt capăt al satului.
Pomii își foșnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând.
Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet.
Într-o odaie, la lumina mică a unei lămpi, o bătrână numără toamnele…
0104901
0

Dar, pentru că te consider prietena mea și știu că n-o să te superi, îți voi spune ce mi-a plăcut mai puțin. Cel puțin la prima lectură, textul lasă impresia că este aidoma unui desen foarte reușit la primele trăsăuri de creion. Apoi, nu știu cum, creatorului i se pare că desenul inițial, foarte spiritualizat, nu are prea multă claritate, și mai suprapune încă două trei-linii peste cele existente, apoi stă un pic și mai adaugă o tușă groasă, urmărind conturul celor desenate (spuse) deja. Mesajul (singurătatea, abandonul de sine spre moarte) era bine conturat și cu mai puține tușe (imagini), precum cele foarte reușite, care m-au impresionat.
La fel și finalul: \"cui îi pasă că o stea a mai căzut?\" Frumos, te lasă pe gânduri... dar, stop! De ce \"și că de mâine vor fi cu unul mai puțin?\", asta îmi pare de la sine înțeles.
Bine-bine, vei spune, mersi Noru, vii și dai cu parul, cum ai promis că tu nu faci, dar mai ești și mincinos! Atunci de ce e textul bun?!
Tocmai aici voiam să ajung, măi Florinele. Ai prins așa bine atmosfera bolovănoasă, închistată, de sat muribund, zădărnicia evocării acelui \"odată\" despre care nu mai are vreun rost să vorbești, încât impresia finală te face să uiți că, la un moment dat, ai avut impresia unor tușe prea evident îngroșate.
Sau poate că una fără celelalte nu se poate?