Azilul (1)

Un soare blând, de început de toamnă, își face loc îndrăzneț printre crengile pomilor înșirați ici-colo de-a lungul aleilor parcului. E o liniște odihnitoare, întreruptă numai de zgomotul în surdină al pașilor leneși ai bătrânilor ce-și poartă după ei tristețile ori poate chiar bucuriile trecutului. Dincolo de garduri lumea se grăbește, chiar dacă nu știe unde, temându-se că nu-i va mai ajunge timpul. Aici lucrurile stau altfel. Aici nu mai există timp. Așadar, nimeni nu se grăbește. Toți își repetă poveștile, nici ei nu mai știu a câta oară, conjugând verbele doar la perfectul compus. Mă așezasem pe o bancă mai retrasă, ascunsă zecilor de ochi, nedorind să tulbur în vreun fel ritualul zilnic al celor care au fost și ei cândva agățați de vise, pe care acum le-au închis între aceste garduri sau poate și le-au cadorisit unii altora, dându-le la schimb, ca-ntr-un ilogic joc de copii. Din lipsă de preocupare, încerc să mă gândesc la rosturile lumii. Statuia lui Eminescu îmi aruncă săgeți otrăvite: „ Nu spera și nu ai teamă...”, „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată...”, „Poți zidi o lume-ntreagă...” N-am decât jumătate din media vârstei ocupanților acestui azil, care, cel puțin, par să nu mai caute nimic. Neavând întrebări, pesemne obosiți de-atâta căutare, nu mai așteaptă nici răspunsuri. Ãsta să fie secretul seninului pe care îl citesc în privirile lor? Când amica mea, care conduce azilul, mă rugase s-o ajut în realizarea unui proiect, am sărit indignată, de parcă-nghițisem un ciulin: - Bravos, națiune! Eu văd cum trece viața pe lângă mine și tu-mi ceri să mă ocup de-ale altora! Spuneai că-mi ești prietenă? Zâmbetul ei dezamăgit-ironic m-a readus cu picioarele pe pământ. Mă auzise de-atâtea ori bombănind revoltată la adresa celor care spun doar vorbe, fără s-ajute, măcar cu puținul pe care-l pot, pe acești pe jumătate duși din lume, dar care se-agață firav de-un fir de existență. Și iată-mă pe mine, indignata, îngroșând rândurile frumos-vorbitorilor nimic-făcători. În fond, ce-mi ceruse? În niciun caz bani, ci doar o parte din timpul și o fărâmă din sufletul meu. - O să le spun că ești de la ziar și c-o să le publici poveștile. Nu trebuie decât să-i asculți. - Și să mint, nu-i așa? - Da. Mai exact să consimți la o minciună, ca aerul de necesară pentru ei. - Bine, dar dacă-mi vor cere publicațiile? - N-or să ți le ceară. N-au nevoie de ele. Tot ce le trebuie este credința în iluzia că nu sunt duși de tot pentru această lume, că cineva mai află despre ei, că, într-un anume fel, sunt în centrul atenției. În cercul strâmt în care-și duc existența nu mai au cui să-și spună poveștile – mai mult sau mai puțin adevărate, dar ce contează? – s-au săturat unii de alții, ba chiar se ceartă uneori: „Asta mi-ai spus-o altfel data trecută!” sau „Ești un mare mincinos! Când ai fost tu bogat? Ce cauți atunci printre noi?” Înțelegi? Oamenii aceștia nu mai au unde să evadeze, singura lor scăpare ar fi să dea drumul istoriilor dincolo de ziduri, ca unor porumbei călători, chiar și fără destinație cunoscută. - De ce n-ai încerca să faci asta chiar cu un ziarist? Vreau să spun unul adevărat, care să le și publice? - Ha, ha! Pe ce lume ești? Cine-ar cumpăra un ziar doar ca să afle despre viața unora scoși înafara societății? Și-apoi, ziariști și reporteri au mai fost. Vin la mine să-mi ia interviu, fotografiază cantina, grupurile sociale, îl mai întreabă pe vreunul cum îl cheamă și câți ani are, eventual cât are de gând să mai trăiască ( cu alte cuvinte cât se va mai hrăni din bugetul nostru, al tuturor) și cam atât. N-are nimeni timp de povești. Adina avea dreptate, n-am găsit argumente s-o contrazic. Și iată-mă pregătită să intru pentru prima oară în jocul de-a mă da drept cine nu sunt, în fața unor necunoscuți. - Ai știut din capul locului c-o să accept, nu-i așa? Zâmbește. - Da. Þi-am spus c-am studiat și puțină psihologie, apoi...te cunosc. Nu-ți va părea rău, te asigur. Sunt oameni interesanți, îți trebuie doar puțină răbdare cu ei. M-am înarmat cu răbdare și am venit cu temele făcute, nu fără un tremur interior, sufletesc, prefăcându-mă a fi omul potrivit pentru a face porumbeii să zboare. Peste ziduri, peste granițe, dincolo de meschinării, de prejudecăți și chiar...dincolo de timp. Eu însămi, așezată leneș în bătaia soarelui de august, am ieșit în afara timpului, uitând că „afară” lumea se grăbește și eu odată cu ea, fără măcar să știu încotro...