Farkas Andrea Eliza

Bănci în parc pline de gânduri, Sunete ce par să vină dintr-o veche eră Și mii de culori în verdele întins… toate se întrec să-l primească și să-l aduleze. Zâmbete ascunse printre

Clopote. Bradul mă cheamă și iarba mă împinge. Natura, însăși, ascultă zgomotele venite din aceea clădire. Pașii mi s-au terminat. Unde credeam… unde privesc… este forfotă. E cult!

Atinge-mi umerii: se va deschide cerul! Te rog, șoptește-mi cât este ceasul? Și până în viitorul ce nu-mi mai aparține fă poezie în cer cu trupul meu. Frământă, sărută, alintă și

Mă simt toamnă, prietene. Iar frunzele mele stau așezate la picioarele tale. Ceață mi-a devenit respirația: senină și grea! Oglinda viselor mele ruginește de atâta timp irosit. Mai cunosc

Se întâmpla pe Marte: El îi dădea aer din plămânul drept ca să poată gusta aerul greu. Mâinile-i desenau teamă pe trupul ei ce aluneca, iar dor și secete stăteau de veghe să nu mai viseze.

I. Închid ochii și furtuna se arată în lumea mea. Tulbure este roșul apusurilor mele: ce încet se poate muri! Agale, se lasă liniștea… Unde-ai fost până acum? Era urât fără tine… și o

Amorțită... aștept să cadă asupra mea. Odată atinsă înapoi timpul nu-l pot da. Se pierde... și țipă șoptit defecte ce altă dată îl încântau. A căzut Babilonul pe fața mea! Ceață Și

Bătrâne, tremuri! Rogu-te să-ți fur o zi cu soare, un cer senin din Marte, să-ți coloreze trupul: albastru de iertare. Și cântă ce ochii tăi ascund; mi-e dor de cenușiul crud din

N-am mai făcut dragoste demult. De mult timp nu m-am mai simțit iubită. Simțurile-mi le simt amorțite… în așteptare! Răsuflarea ce trebuia să o completez, surâsul în prelungirea căruia ar

Suflet gol, încotro te-ndrepți? Ce să auzi? Ce să mai înveți? Când nici ție nu-ți vorbești… Alergi între cojile de lacrimi ce nu ți le recunoști: propriul asasin! De ce să mai privești în

Schițez cu razele ultimului gest savoarea surâsului tău . Altă culoare are cerul acum când același drum are diferită destinația. Deschisă-i cripta unde te-ai ascuns și mireasma culorilor pădurea

Prima dimineață fără tine: picioare desculțe în timpanul soarelui ce se-ascunde… un surâs pierdut în trecutul comun. Gol între așternuturi, pași ce-și pierd culoarea și tot ce-ai luat în

Exact în acest moment am un dor nebun de tine, tu cel care-ai fost și vei rămâne: în mintea mea, visul ce m-a ispitit și gustul pe care mi l-am dorit: în speranțe, zâmbet, tot ceea ce era

Inutil ascult acum povața nopții și ochii de argint, altă față arată oglinda! În secunda toamnei vând tot ce-am nou la preț de \"second\" clientului avid de mărunțișuri. Aparenta

Ghemuită țin la piept cerul: nu simt, nu aud doar văd: natura-i agitată când vântul o îmbracă! Desenez ceață… iar cuvintele bete se caută în buzunare de o țigară! Cresc amintirile

Într-o voce de mormânt eu sunt un sunet, rătăcită-n ploi și vânt într-un cimitir cu tine… Eu sunt lacrima ce râde pe obrazu-ți obosit, mama ce-ți îmbracă doliul tău nemărginit! Eu

Decupez cerul să-mi pot vindeca rana, din ea rugă să nu mai curgă! Învelesc ploaia să-mi dezbrac vina, căci prea mult m-am temut! Mă provoacă la o rugăciune scurtă, rapidă și

Un pas spre noi din când în când… și-un gând mai apoi un dans… Stinge lumina simte-mi prezența și ascultă gândurile mele Nu te speria: suntem o poveste! Trezește-te gândindu-te la

Plâng și scriu… E târziu! Scriu și plâng, tremurând… Sunt cuvinte, simțăminte… și fum de țigară în vântul de afară! Umbre pe buze, imagini în frunze… Deșartă pocăință așteptând

Rafală de idei furtună în decembrie… Ascult povestea ei despre o iarnă verde. Nerecunoscător gând trădează nebunia! Cumpăr și vând la bucată fericirea! Dorință sacră sunete de

E atâta liniște în jur încât e perturbată gălăgia: vântul a încărunțit și s-a decolorat lumina! Iar buzele tale așteaptă, o vorbă să le pecetluiască. În alt timp deschid ferestre să

Să pot înțelege limba îngerilor și rușine să nu-mi fie că iubesc, aș fi vrut! Ascunsă-n adâncul unui do minor privesc cum ceilalți mă caută la suprafață… Și să cutreier nestingherită

Taci Nu te mișca! vei strica armonia zâmbetelor cu gestul tău ce pictează nesiguranța... Nu râde! Vei profana liniștea toamnei, iar frunzele furioase se vor răzbuna! Închide