Poezie
Gabriel
1 min lectură·
Mediu
S-a aruncat din cer
lovindu-se de privirea lor.
Nu știa cât este ceasul
și nici ce trebuia să găsească.
Toți, curioși, voiau să-i vadă ochii neștiutori.
A mușcat din trunchiul lui Venus
fugind spre o altă tinerețe.
Dar s-a resemnat când a înțeles
că Dumnezeu îmbătrânește.
A plâns ca un copil lângă arta de a deveni el.
Cicatricea din piept se vindeca
dar nu putea gusta florile.
A decis să aștepte încă un vid
ce-ar fi putut în brațe să i-o readucă.
Învăța ușor că filantropia se câștigă cu dăruire.
Îmbătrânind îi uita numele.
Visând îi cunoștea fiecare timbru al vocii.
Gândurile îi fugeau spre trecut
și-i hrănea dorința de a o revedea.
Plecând iar spre cer n-a mai aflat: ea era demult cu el.
012753
0
\"A plâns ca un copil lângă arta de a deveni el.\" sunt cumva sentențioase și îngreunează și mai mult. Cred că se poate scoate mai mult din acest text, eventual pieptănat cu mai multă grijă și renunțat la anumite zone unde se pierde...E, sigur, părerea mea, rămâne la alegerea autoarei dacă să le caute sau nu și dacă le va găsi, să modifice. M-a atras ceva aici, așa că am lăsat și un semn.
Raul