Scrisoare către mine

Suflet gol, încotro te-ndrepți? Ce să auzi? Ce să mai înveți? Când nici ție nu-ți vorbești… Alergi între cojile de lacrimi ce nu ți le recunoști: propriul asasin! De ce să mai privești în tine spre necunoscut? Când ai încetat să iubești, pentru cât timp spre ieri ții la piept, ascunsă, otrava regală? Și-ntinzi mâna, în non-lumină tremurând… transpirând… spre țipătul… acel cuvânt! pașii ce spre tine-i aștepți să aducă cu ei odată minute în sticlă! Te ascunzi să poți ofta, Zâmbești s-alungi tăcerea însă refugiu nu găsești și piatra ce pe tine s-a așezat devine mai grea! Tremur… mă caut Cine sunt eu? De unde am plecat? Încotro trebuie să ajung?