Erika Eugenia Keller

plouă prima oară anul ăsta în mine ploaia e un alfabet spălat care nu mai ține minte literele și doar mătură liniștea ca o greșeală veche fiecare strop e o întrebare căreia nu i-am mai răspuns- ai

mă vei iubi mestecând clipa mea agățată de tărmul libertății până când amintirile devin vaze de sânge oglinzile sufletului îmi cer să cadă la pământ masturbație violentă a

când cineva te ajută să treci peste ce nu puteai duce singură — nu e ajutor e iubire îmbrăcată în gesturi mărunte, cu palme pline de tăcere care-ți țin capul să nu alunece în gol nu-ți aduce

pe frecvența asta versurile nu se citesc- se respiră cineva din spatele vocii atinge microfonul ca pe o amintire vie și aerul se aprinde, tremurând dincolo de cuvinte, mai este cineva ce are grijă

zidită în alte cuvinte fulgerul îmi taie lumina într-o formă de inimă mă umezește frica uitării plouă alerg ca și cum ar fi altă viață mă descompun pe umbra pământului. rămân în pas de

prolog acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât

Cazanele mă citesc ca pe un test Rorschach, stâncile devin pete de cerneală cosmică, barca e inconștientul meu care alunecă între vis și abis, între liniștea minții și furtuna sângelui- valul mă

Precum planta erbacee mică, Cu frunze liniare, cu frumoase flori alb-verzui , fără petale, Cu o creștere liberă pe locuri atât de stâncoase și nisipoase Mă destram până la cer Îmi deschid

dedicată acelor vecini care mi-au distrus acoperișul Murmurul Clipei Gripată dimineață , ce cuvintele – mi curg printre tăcerile impuse de picăturile de ploaie din

nu mai citesc pentru sens ci pentru pauze pentru acele spații mici dintre cuvinte unde rămâne aerul autorului mirosind a hârtie umedă și cafea rece un fel de respirație întârziată care te face să

Se mai numeau așa…ai Iranului suverani, Cu titluri de împărați orientali Dar nu se joacă decât în doi De vrei, putem să-l jucăm și noi. “ E prea multă știință să fie doar un joc, Și prea mult

Îmi căutam cheile-n geantă. Întunericul serii rânjea cu ultimele raze de lumină, parcă certându-mă că ajung de la lucru la ora asta, oră târzie pentru o mămică care are de verificat teme, gătit,

două linii vechi se întâlnesc din nou într-o după-amiază. privirea lui: dreptunghi adâncit, privirea mea: cerc tremurat. între noi se așază tăcerea, pătrat perfect, greu de mutat. zâmbetul lui e o

pământul uscat- pe fruntea tăranului cresc brazde adânci Pământul uscat - Crengile desfrunzite Așteptând iarna!

mă ascund-n cioburi de umbră strivite de zebrele luminii sunt lacrima paternă violată de suspin O pată…a timpului sfărmat de mame și tați (se tac întoarsele destine bătute de mâna

măștile căzând biruie nepăsarea suflet pustiit