Erika Eugenia Keller

Adrian A. Agheorghesei ați încălcat punctul 3.3 din Regulamentul Agoniei.

Ne-am plimbat prin oraș cu niște oameni dragi, cu suflet de poet, și am marcat ziua prin această poezie (ar fi trebuit să o pun la „personale”, fiindcă îmi e tare drag atât poemul, cât și contextul în care a fost scris). Primele versuri sunt despre zilele în care trebuia să ningă și, când colo, a plouat; de fapt, e vorba despre libertatea de a te bucura fără justificări (culmea, însă acum dau explicații). Ne-am cumpărat șosete și spiriduși scumpi, bugetul ni se subția clipă de clipă până la începerea filmului; eram patru pinguini buimaci, plouați, amețiți de reclame. Sunt lucruri personale, trăite. E un poem scris cu pixul, trecut apoi pe calculator, apoi revizuit și iar revizuit, un poem care face bâză de excesul de publicitate al târgurilor. Poemul acesta nu are suflet? Are foarte, foarte mult suflet. E un poem iubit, un poem recitat. Este poemul întâlnirii unor oameni care glumesc despre ironia consumului și își propun să vadă un film bun „Cravata lui Celibidache” / „Cravata galbenă”. Exagerările vocale („CUMPĂRĂ-MĂ!”, „BRAVO!”, „flutură prrrr ) sunt semne de sensibilitate poetică, rafinament poetic vechi. Referința la „dinozaurii au murit de plictiseală”este o paralelă asumată cu titlul volumului lui Liviu Nanu, primit recent cadou. Referința la „Suflet-n suflet rătăcind” este legată de cartea mea de poeme, publicată acum 18 ani. Fiecare vers are legătură cu ce s-a întâmplat în sufletele noastre în acele zile. Patru pinguini buimaci cu vârste între 58 de ani și 72 de ani vorbesc despre joacă, apropiere și bucuria de a fi. Imaginea cravatei care se leagănă, a inimilor care fac hula-hop și a iernii plouate care râde cu noi, vine dintr-o stare trăită, nu dintr-un calcul. E o poezie atât de omenească, atât de simplă și vie și, pentru mine (poate și pentru ceilalți trei pinguini), intens trăită...

Îți mulțumesc pentru lectura atentă și pentru felul în care ai văzut forța acestui text. Uneori, așa se întâlnesc cuvintele: ca o armură care nu apără, ci luminează... în suflet fiindcă poezia pentru mine e liniștirea sufletului, deoarece încercările sunt chiar zilnice.

Un text reflexiv bun, un text care articulează matur relația dintre experiență, simbol și devenire interioară. Vă rog frumos să vă completați biografia și să comentați și texte ale colegilor dv. de pe Agonia.

Un text care nu ridică vocea, dar apasă exact unde doare.
Mi se pare foarte puternică ideea că „golul” nu e o lipsă, ci dovada că ceva n-a existat niciodată, adică o inversare dureroasă și lucidă. Finalul, cu vitrinele pentru bărbați, e de o fragilitate tăcută care rămâne mult după ce se termină poemul. Și tu, Brutus?!

Mulțumesc pentru acest fel de sinceritate.

Pentru generozitate, pentru deschiderea cu care mi-ai lăsat să-ți ating universul și pentru felul în care cuvintele tale știu să îmbrace oamenii frumos.
La mulți ani buni și curați!
Să ne fie anul respirabil, croiala blândă și cuvântul un loc sigur.
Cu drag,
Erika
Mulțumesc!

Mulțumesc pentru poem, mulțumesc pentru inspirație!

tiv de ianuarie 2026

Ottilia, hai să scriem anul 2026
ca pe o rochie croită pe podeaua poeziei,
cu acele prinse între buze
și cu râsul nostru scăpat pe sub masă
să-l tăiem dintr-o mătase care știe ce-a fost,
dar nu se mai agață de trecut
ducă-se 2025,
să facem un 2026 suficient de lung
încât să ne acopere genunchii
când ne așezăm una lângă alta în scaunul poeziei
și povestim fără să ne corectăm
să coasem la tiv dimineți poetice,
și în buzunare să punem
chei vechi, bilețele, o agrafă, un vers alb,
lucruri mărunte care ne-au ținut la greu în viață
anul 2026 să fie elastic,
să se întindă când visăm prea mult
și să revină blând
când obosim pe neașteptate.
să nu strângă pe talie,
să nu judece,
să nu ceară să fim altfel decât suntem
hai să-i dăm culoare:
albastru de aer curat în piept,
roșu de inimă care încă îndrăznește,
puțin mai mult alb,
ca să mai intre ceva bun.
să mergem în el cu pași de fete vesele
care au învățat să nu se grăbească
să nu numărăm distanțe,
ci apropieri:
o mână pe braț,
un „ești bine?”,
o tăcere care ține loc de răspuns.
dacă se agață de vreun cui,
îl descoasem
dacă se rupe puțin,
îl peticim cu zâmbet
nu aruncăm nimic
care a ținut de cald
la final,
nu facem pasul singure.
intrăm în anul nou, 2026,
ca două propoziții corecte
într-un poem care nu se teme de sfârșit
și dacă cineva întinde un covor roșu,
îl lăsăm să fie doar o țesătură moale
sub tălpile noastre obosite.
an bun, poetă dragă
să ne fie scrisul viu,
mersul adevărat
și prietenia -
mărimea noastră exactă

luați-vă noaptea pe umeri ca pe un palton împrumutat,
are buzunarele pline de ani uzați
și nasturi lipsă din viitor.
fiți vigilenți, da,
dar nu cu ochii
cu ficatul, cu inima, cu ridicolul personal.
sub masă, anul vechi mai respiră încă,
iar anul nou bate la ușă cu degete de copil
care n-a învățat încă să mintă.
ciocniți paharele,
nu pentru fericire
pentru amânare.
pentru încă o rotație a pământului
în care ne prefacem că înțelegem ceva.
salata nu e ce pare,
iubirea nu e ce promite,
adevărul are gust de alcool ieftin
turnat în pahare scumpe.
zâmbiți,
pentru că zâmbetul e ultimul accesoriu social
care nu se amanetează.
purtați-l peste riduri, peste datorii,
peste toate jurămintele făcute pe șervețele.
și când artificiile se vor stinge
ca niște nervi obosiți pe cer,
rămâneți puțin în tăcere.
absolutul nu vine.
dar dimineața, da
cu aceeași cafea,
aceeași întrebare
și o nouă scuză să continuăm.

cu poeme de suflet
și în 2026

Să fie noul an, 2026, un timp al relațiilor vii: cu mai multă prezență decât grabă, mai multă curiozitate decât defensivă și mai multe reparații decât tăceri.
Un an în care ne întoarcem unii spre alții cu blândețe, creștem împreună și alegem conexiunea, chiar și atunci când nu e ușor.
La mulți ani, cu sens, cu relații frumoase!

Dv aveti idei. Textul dv se doreste a fi intens și, da, cu adevărat e încărcat de imagini, dar pentru mine rămâne mai degrabă o stare decât o poveste clară. Simt durerea și vulnerabilitatea, însă simbolurile se aglomerează și nu reușesc să mă ancorez într-un sens precis. Poate că, prin mai multă claritate sau prin aerisirea metaforelor, emoția ar ajunge la cititor.

Vă mulțumesc mult pentru felul atent și profund în care ați citit poemul. Si mai mult vă multumesc că v-ati lăsat purtați de poem si că ați simțit tensiunea, vulnerabilitatea și lupta interioară care l-au generat. Faptul că anumite imagini au rămas cu voi înseamnă mult pentru mine. Vă doresc să aveti zile frumoase în continuare lângă cei dragi!

Vă mulțumesc mult pentru lectura atentă și pentru cuvintele generoase. Mă bucur că poemul a ajuns așa cum l-am scris, cu tensiunea și descătușarea lui. Înseamnă mult pentru mine. Vă îmbrătisez și vă doresc ,,mulți ani frumoși și sărbători fericite!''

e interesantă, dar cred că textul ar câștiga dacă ar coborî mai mult în concret: gesturi, imagini, situații. Emoția e acolo, însă rămâne destul de abstractă. Poate că dezvoltarea unei singure imagini ar da mai multă greutate poemului.

Când sunt îngândurat, aștern gânduri pe hârtie
și caut să prefac durerea în poezie
Din tristețe storc sens, din apăsare foc,
și dau urâtului un chip ce cheamă la noroc.
Îl fac mai blând, îl fac să strălucească,
să poată inima din nou să se oprească
Urâtul, încet, devine frumos,
iar gândul greu se face lin, curat, duios
Ura se frânge, se preschimbă-n iubire,
iar noaptea capătă gust de izbăvire
Lumina răsare chiar din întuneric greu,
sclipind ca adevărul în sufletul meu
Zgomotul lumii îl prefac în cântec,
ca pruncul ce aude viața din al mamei pântec

Mi-a plăcut ideea jocului dintre „dar” și „iar” și felul în care poemul construiește o reflecție calmă despre devenire și identitate. Textul e curat, coerent și se citește ca un gând dus până la capăt. Finalul, cu întrebarea despre prefacere, rămâne deschis și invită la reluare.Felicitări!

Este o poezie despre comunicare ruptă, despre obiectificare și despre felul în care durerea devine marfă, exercițiu, memorie utilă. Relația cu celălalt e prezentată ca un act unilateral, rece, „de marketing”, iar relația cu sine devine, dureros, singura posibilă.
Ce mi-a plăcut mult:
-„în inima mea e o canapea îngustă inconfortabilă” - imagine excelentă pentru indisponibilitatea afectivă, fără melodramă. Stau cuminte. Nu intru.
-,,ce formă de comunicare univocă” o vad ca o formulare rece, aproape tehnică, care taie brutal emoția , da, foarte eficient.
-„iau în brațe un stâlp / îl încălzesc / îi recit poezii” ups, una dintre cele mai puternice secvențe: poezia ca substituit, stâlp de rziliență.
-„tăceri cu miros de spirt după îmbălsămare” - memorie, moarte, igienizare emoțională forțată.
-„durerea e un exercițiu al memoriei / marcajul ce-i conferă valoare de piață”, tare, aici intri într-o zonă foarte bună de poezie critică, aproape filozofică.
Iar finalul cu arderea rufelor murdare și acceptarea costului viitorului e matur, lipsit de autocompătimire. Rezonez.
E un poem de stele roșii.

Un text bine strunit, cu o metaforă centrală clară și un final care rămâne. Mi-a plăcut ideea de «veto» interior și liniștea din ultimele versuri.

Un poem bun cu care rezonez. Aș dori să revin asupra lui după ce corectați:
propietăti = proprietăți. Și percep ca fiind forțat ,,să zărim veritatea?" Nu intru detalii, sper să îmi explicați dumneavoastră.

E o poezie care lasă mult să se simtă. Ploaia devine un spațiu sigur, unde nu mai e nevoie de măști, de formalități, de politețe excesivă sau explicații. Mi-a plăcut felul în care renunțarea la „a fi puternic” se transformă într-o formă de liniște, nu de slăbiciune. Finalul e foarte onest: nu promite vindecare, doar respirație, respirație conștientă, și tocmai asta îl face adevărat. Un text curat, care curge încet și rămâne. Felicitări!

Mi se pare o poezie care merge încet prin oraș și te ia cu ea, fără să-ți explice în detaliu ci te face să o trăiești. Imaginile sunt clare și stranii în același timp, iar liniștea asta de iarnă, cu lucruri care așteaptă și nu se grăbesc, se simte foarte bine. Mi-au rămas în minte câinele care merge în cerc, leagănele goale, Dumnezeu care colindă, toate dau senzația unui oraș viu, dar retras în sine. Finalul, cu gândul care pleacă spre „tine”, adună totul într-o emoție simplă și puternică. E un text care nu face zgomot, dar rămâne. Felicitări!