Poezie
magi(c) sau cum apare oraşul meu
2 min lectură·
Mediu
se anunţă cod galben de ninsori zic să ies aiurea pe străzi un câine
de o culoare incertă merge în cerc nu ajunge nicăieri cum şi timpul
îndesat între patru pereţi ai fi în stare să-l arunci la tomberon
pun haina uşoară ca o nea neatinsă dimineaţa în lumina felinarelor fâşâie
mă asigur că am încuiat şi plec să colind oraşul fără oameni
fumurile curg înspre mare fac nod la podul midiei unde câţiva pesăruşi îl duc între aripi ca pe un deţinut până-ntr-un val cu gură de rechin
o iau spre răsărit îmi aud inima ca într-o iesle
în parc feeric leagăne goale pavilioane alb-negre în aşteptarea şahiştilor
aparate pentru gimnastică de fier copaci dormind din picioare
sunt în oraşul meu fără vreo destinaţie la sens delfinii
fac salturi prin aerul rece fulgi speriaţi se lipesc de mine
am braţele pline şi ochii mici oameni de zăpadă
trec pe lângă biserica în stil basarabean cupole în foiţe de aur
deschidere arcuită şi treptele urcă la cerul de gheaţă
Dumnezeu cu un clopot mare mă colindă
voi lăsa câte-un vers la fiecare casă
nimic nu mişcă în direcţia vântului gândurile pleacă spre tine
deschide uşa creştinul meu şi nu te întreba de ce tac în loc de-o urare
şuieră vântul o locomotivă la lucru în sărbătoare
femeie încotro
oraşul pare ca la naştere
0511
0
Construcția semantico-topico-gramaticală, nu. Schela e moartă de vreo două-trei decenii. Recomand călduros frazarea clasică (și, cumva, naturală). Plus punctuația. E destul filtrul metaforic - de ce am îngreuna mesajul cu alintături rebele și vechi?! Punctuația, cum spunea careva, rămâne totuși gesticulația gândirii. Nu e moft, e modul de-a ne înțelege prin scriere.