Atlasul tulburărilor psihice II

prolog
acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât și ca teritorii umane pline de sensuri. Textele nu vor înlocui niciodată diagnosticul sau tratamentul, dar pot fi o lanternă mică, pentru o altfel de înțelegere, sub o altă formă.


anxietatea nu vine din lume -
lumea doar se apropie prea tare,
ca un câine ud care-ți linge o rană ascunsă sub cămașă.
sirenele nu se văd, dar sunetul lor
îți umflă venele din interior,
ca niște cabluri electrice ce trag orașul după ele.

stai jos, scaunul devine margine,
respiri și aerul are colți -
mușcă din tine cu gingiile sale de neon
mintea lipește abțibilduri roșii peste uși:
pericol
încă unul
încă unul.

apoi rafala - panică -
inima, mic toboșar epileptic,
bate cu bețe de paradă în pieptul gol
plămânii gustă sarea din nimic,
trupul se umflă în valuri fără țărm,
ca o mare ce își uită malul în mijlocul nopții

tremurul e o limbă străină -
îi înveți gramatica pe piele,
îi repeți conjugările cu dinții strânși:
„eu sunt”, „tu nu ești”, „el fuge.”

apoi se stinge încet
rămâne oboseala aceea umedă,
cu miros de metal ars,
o pătură care apasă umerii,
o liniște grea, ca după bombardament

în stern, la pervaz, pâlpâie un far verde
iei aer ca pe o funie, cobori tremurul din umeri,
îl lași să plece pe scări,
încet, fără să privești înapoi

panica se rupe de tine ca o coajă plouată,
rămâne pe podea ca o piele veche de animal nedorit.
anxietatea, sleită, învață tăcerea -
sirenele se prefac în vânt,
iar ușa, unsă de lumină,
se deschide singură, fără zgomot

afară, lumea așteaptă,
rece, perfectă, orbită de liniște -
și pentru o clipă,
îți auzi sângele cum îți spune numele,
apoi tace,
ca o mare care și-a înghițit propria furtună.


epilog
acest atlas nu se termină.
se odihnește doar, ca o pasăre care-și strânge aripile după furtună.

între pagini rămân urme de puls,
respirații frânte, gânduri plouate -
toate spunând același lucru:
că omul nu se vindecă de lume,
doar învață s-o respire altfel

fiecare frică e o limbă veche plină de secrete
fiecare panică, o fisură în care lumina se zbate să rămână vie

și când se lasă liniștea,
nu e sfârșit,
ci un început fără zgomot,
în care sângele își amintește că e viu
și rostește în șoaptă:
„încă sunt aici.”