Poezie
cealaltă parte a liniștii
2 min lectură·
Mediu
tu vezi cum uneori ziua se desface ca o coajă de portocală
și sub ea curge lumină arsă, miros de aer topit,
plecări suspendate în aer,
ca niște păsări care și-au uitat direcția.
pe pervaz dorm ușor doi nori miniaturali -
de departe par niște plămâni artificiali
care încă mai cred în respirație,
deși fereastra s-a închis de mult peste ei.
uite, în piață, o femeie vinde flori închise ermetic;
spune că e pentru miros,
dar eu cred că le păzește tristețea,
ca pe niște animale mici,
îmblânzite cu parfum.
și tu râzi, spui că îmbătrânesc,
dar timpul trece prin noi ca o mașină de spălat
în care memoria se învârte la 1400 de rotații -
toate gândurile ne ies apoi curate și șifonate,
gata să fie purtate la următoarea greșeală.
să știi că am învățat să vorbesc încet,
ca să nu se sperie liniștea de mine,
și să merg drept peste urmele mele,
până devin șoseaua însăși,
o dâră de asfalt care se hrănește cu viteză-
doar așa văd cum sub asfaltul încins al zilei
omoară în fiecare seară o câmpie mică,
verde, neîmblânzită, fără nume.
iar din trupul ei cresc trenuri și iarba digitală,
rădăcini care șoptesc în frecvența orașului,
și o hartă a somnului desenată în fum -
acolo unde Dumnezeu și mecanicul de tren
fumează în același vagon fantomă.
cred că doar acolo s-ar putea scrie
cea mai potrivită definiție a singurătății:
un loc care continuă să respire
deși nu-l mai visează nimeni -
sângele sub iarbă,
muzica sub tăcere.
spune-mi, tu mai auzi ceva?
și sub ea curge lumină arsă, miros de aer topit,
plecări suspendate în aer,
ca niște păsări care și-au uitat direcția.
pe pervaz dorm ușor doi nori miniaturali -
de departe par niște plămâni artificiali
care încă mai cred în respirație,
deși fereastra s-a închis de mult peste ei.
uite, în piață, o femeie vinde flori închise ermetic;
spune că e pentru miros,
dar eu cred că le păzește tristețea,
ca pe niște animale mici,
îmblânzite cu parfum.
și tu râzi, spui că îmbătrânesc,
dar timpul trece prin noi ca o mașină de spălat
în care memoria se învârte la 1400 de rotații -
toate gândurile ne ies apoi curate și șifonate,
gata să fie purtate la următoarea greșeală.
să știi că am învățat să vorbesc încet,
ca să nu se sperie liniștea de mine,
și să merg drept peste urmele mele,
până devin șoseaua însăși,
o dâră de asfalt care se hrănește cu viteză-
doar așa văd cum sub asfaltul încins al zilei
omoară în fiecare seară o câmpie mică,
verde, neîmblânzită, fără nume.
iar din trupul ei cresc trenuri și iarba digitală,
rădăcini care șoptesc în frecvența orașului,
și o hartă a somnului desenată în fum -
acolo unde Dumnezeu și mecanicul de tren
fumează în același vagon fantomă.
cred că doar acolo s-ar putea scrie
cea mai potrivită definiție a singurătății:
un loc care continuă să respire
deși nu-l mai visează nimeni -
sângele sub iarbă,
muzica sub tăcere.
spune-mi, tu mai auzi ceva?
0117
0