Poezie
Atlasul tulburărilor psihice III
tulburarea bipolară - orologiul cu două inimi
3 min lectură·
Mediu
prolog
acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât și ca teritorii umane pline de sensuri. Textele nu vor înlocui niciodată diagnosticul sau tratamentul, dar pot fi o lanternă mică, pentru o altfel de înțelegere, sub o altă formă.
micro-prolog (cap.III)
această aripă vorbește despre alternanță: nu sentințe, ci hărți. nu normalizare, ci înțelegerea unui ritm care schimbă cerul cu subsolul în aceeași zi.
în piept ticăie un orologiu cu două inimi.
una bate în lumină:
totul e posibil,
aerul devine șampanie cosmică,
ideile sar garduri ca tigrii fosforescenți,
nopțile nu dorm - își fac tatuaje pe lună,
visele ridică catedrale din fulgere
și pun coroane de stele pe tâmplele mele.
cealaltă inimă bate în abis:
totul se micșorează până încape într-un nasture spart.
pașii se afundă în smoală,
vorbele devin insecte moarte lipite pe limbă,
iar timpul se face scrum și cade
ca un nor de cenușă radioactivă.
orologiul schimbă cadranul fără avertisment:
ieri era un păun incendiat,
astăzi a devenit melc cu carapacea crăpată.
între cele două inimi - un pod de sticlă subțire,
care scârțâie la fiecare respirație.
pe el se trece cu ochii închiși,
ținându-se de balustrade făcute din nori zdrențuiți.
uneori cade, alteori plutește,
iar alteori rămâne nemișcat,
privește apa care mușcă din cer,
și învăță să respire în două limbi,
ca un animal cu două inimi
pierdut într-un circ de oglinzi.
uneori, în liniștea dintre bătăile lor, se întâmplă ceva -
o lumină care nu alege,
o scânteie ce lipește abisul de extaz.
atunci orologiul se oprește o clipă,
aerul se rupe,
iar trupul devine instrument acordat
între două tăceri.
pentru o secundă
nu se mai simte nici păun, nici melc,
nici om.
e chiar clipa aceea exactă
în care ziua și noaptea își ating frunțile,
iar din atingerea lor se naște un sunet
pe care numai inima lui îl înțelege.
epilog
nu va demonta orologiul.
va învață să numere ambele bătăi
și să pășească pe pod fără să-l spargă.
când nu se sincronizează,
își va ține cu calm respirația între ele
și își va aprinde acolo un punct verde,
ca un nod de lumină între cele două inimi.
nu va alege - una împotriva celeilalte.
le va lasă să cânte -
și din tensiunea lor
își va face harta
cu care merge mai departe.
acest atlas se desface în zece aripi, nu este un manual clinic, ci o punte între psihologie, psihiatrie și poezie. E o încercare de a privi tulburările psihice atât ca realități clinice, cât și ca teritorii umane pline de sensuri. Textele nu vor înlocui niciodată diagnosticul sau tratamentul, dar pot fi o lanternă mică, pentru o altfel de înțelegere, sub o altă formă.
micro-prolog (cap.III)
această aripă vorbește despre alternanță: nu sentințe, ci hărți. nu normalizare, ci înțelegerea unui ritm care schimbă cerul cu subsolul în aceeași zi.
în piept ticăie un orologiu cu două inimi.
una bate în lumină:
totul e posibil,
aerul devine șampanie cosmică,
ideile sar garduri ca tigrii fosforescenți,
nopțile nu dorm - își fac tatuaje pe lună,
visele ridică catedrale din fulgere
și pun coroane de stele pe tâmplele mele.
cealaltă inimă bate în abis:
totul se micșorează până încape într-un nasture spart.
pașii se afundă în smoală,
vorbele devin insecte moarte lipite pe limbă,
iar timpul se face scrum și cade
ca un nor de cenușă radioactivă.
orologiul schimbă cadranul fără avertisment:
ieri era un păun incendiat,
astăzi a devenit melc cu carapacea crăpată.
între cele două inimi - un pod de sticlă subțire,
care scârțâie la fiecare respirație.
pe el se trece cu ochii închiși,
ținându-se de balustrade făcute din nori zdrențuiți.
uneori cade, alteori plutește,
iar alteori rămâne nemișcat,
privește apa care mușcă din cer,
și învăță să respire în două limbi,
ca un animal cu două inimi
pierdut într-un circ de oglinzi.
uneori, în liniștea dintre bătăile lor, se întâmplă ceva -
o lumină care nu alege,
o scânteie ce lipește abisul de extaz.
atunci orologiul se oprește o clipă,
aerul se rupe,
iar trupul devine instrument acordat
între două tăceri.
pentru o secundă
nu se mai simte nici păun, nici melc,
nici om.
e chiar clipa aceea exactă
în care ziua și noaptea își ating frunțile,
iar din atingerea lor se naște un sunet
pe care numai inima lui îl înțelege.
epilog
nu va demonta orologiul.
va învață să numere ambele bătăi
și să pășească pe pod fără să-l spargă.
când nu se sincronizează,
își va ține cu calm respirația între ele
și își va aprinde acolo un punct verde,
ca un nod de lumină între cele două inimi.
nu va alege - una împotriva celeilalte.
le va lasă să cânte -
și din tensiunea lor
își va face harta
cu care merge mai departe.
048
0