aerul dintre fraze

nu mai citesc pentru sens
ci pentru pauze
pentru acele spații mici dintre cuvinte
unde rămâne aerul autorului
mirosind a hârtie umedă și cafea rece
un fel de respirație întârziată
care te face să tresari noaptea
fără motiv

am învățat să mă mișc prin poezii
ca printr-un oraș părăsit
cu lanterna stinsă
căutând un rest de voce
sau o frază care nu s-a terminat niciodată

uneori mă prinde oboseala
și citesc doar titlurile
ca și cum sensul s-ar fi ascuns acolo,
înaintea oricărei promisiuni

când dau peste un vers bun
îl ating cu gândul
ca pe o rană veche
care nu mai doare, dar încă luminează

doar acolo, între o virgulă și o absență,
se adună liniștea mea mecanică
un mic motor invizibil
care transformă frica în ordine
și singurătatea în vibrație slabă de sens

mă vindec încet, încet, prin citire indirectă
ca și cum m-aș spăla pe mâini de mine însămi
cu cerneală

în fiecare dimineață
mă așez în fața paginii
și ascult
cum se învârte lumea
într-un cuvânt
până se rupe

și atunci știu -
tăcerea are puls,
iar eu am fost vie
exact cât a ținut fraza.