Erika Eugenia Keller

Mulțumesc pentru interpretarea luminoasă și pentru perspectiva asupra vindecării.
Ai intuit ok ideea centrală: nu putem vedea adevărul cât timp îl privim prin oglinda socială. Doar momentele de singurătate și tăcere ne întorc către noi înșine, chiar dacă uneori adevărul ne scapă din mână. Mă bucur că poemul a rezonat cu tine și că ai regăsit în el o experiență recognoscibilă a asumării.

Îți mulțumesc pentru lectura profundă, pentru steluta, pentru rezonanta ( pentru modul în care ai surprins vibrația poemului)
Aprecierile despre ritual și „documentarul interior” ating exact direcția în care am scris, gesturile mici ale zilei poartă, uneori, cele mai grele tăceri.
M-am bucurat să văd cum ai citit imaginile, în special pe cele legate de vulnerabilitatea domestică și de spălarea sufletului în „chiuvete murdare de speranțe”. E valoroasă pentru mine această formă de recunoaștere lucidă.

Vă mulțumesc pentru lectura atentă și pentru modul în care ați surprins epuizarea ca mecanism de dizolvare a adevărului. Mi-a plăcut mult felul în care ați numit „conștiința obosită”, da, exact acel punct în care lucrurile nu mai pot fi ținute la locul lor, iar oglinda devine un spațiu al instabilității. Poemul s-a născut tocmai din tensiunea dintre cotidian și reflexiv, dintre mecanic și interior. Mă bucur că această sinergie a fost percepută atât de limpede.

Nu știu ce are site - ul azi, nu mă lasă să pun stelută roșie.
Steluța galbenă binemeritată este!

Liviu, daca tu ai extinde seria acestor scene, ar ieși o carte de proză scurtă excelentă. Mă omori cu genul acesta de scrieri. Este un text plăcut de citit, mai ales prin felul în care surprinde atmosfera dintr-o cârciumă de provincie, să stii că totul pare viu, autentic și ușor caraghios, exact ca în conversațiile reale dintre oameni care se cunosc de-o viață. Ploaia continuă, gălețile din local, glumele despre Bacovia, poezia deliberat ai facut-o stângace, discuția despre porc, confuziile lui Bicuță, pur si simplu toate se leagă firesc într-un tablou plin de umor. Scena cu porcul, de exemplu, e excelentă: amuzantă, dar cu un soi de melancolie care o face deosebită. Textul tău are un aer de cinema, aș zice, da, cinematografic și literar, iar asta face să se lege ușor de multe filme și cărți: atmosfera de ploaie, mizerie, găleți care colectează picături, aduce imediat aminte de universul bacovian, dar și de filmul Moromeții în scenele cu cârciuma, văd același amestec de umor amar și oameni care-și văd traiul printre întâmplări mici.
Ce scurtă e viața…oare chiar știm să ne-o trăim?! ( asta îmi rămâne în minte)

Eu percep textul tau ca are o energie aparte: ia o ninsoare exagerată, aproape apocaliptică, și o transformă într-o poveste plină de umor, tandrețe și haos urban. Bucureștiul apare aici ca un oraș care se desface în mai multe straturi: frig, ironie și mici gesturi omenești. Poem în care totul e puțin nebun, puțin trist și totuși foarte viu. Ce imi ramâne în minte? Felul în care imaginile curg de la bulgări și ceai cald, până la patinatoare și sculpturi de gheață. Recunosc ca m-am trezit zâmbind chiar dacă totul e, de fapt, mişcarea aleatorie, continuă și neregulată, ma face să ma gandesc la miscarea brawniană. Un text care te prinde, te scutură și îți lasă senzația că ai trecut printr-o iarnă întreagă în câteva minute.

Poemul are o melancolie liniștită, dar frumoasă, ca și cum se încearcă o anumită ordine în gânduri prin imagini poetice. Se simte un dor sincer de pace și o nevoie de răgaz. E un poem care arată că, dincolo de umbre, există încă delicatețe, speranță, credință și că poezia servește drept loc de respirație.

sper să iti placă, Gela :)

dacă aș fi mamă de fată

i-aș arăta că psihicul nu e o casă,
ci o parcare subterană în care umbrele își lasă farurile aprinse,
și uneori te orbește lumina lor tulbure

i-aș spune că oamenii se agață de sufletele noastre
ca niște chiriași temporari
care vor să ne schimbe mobila interioară,
decorul convingerilor,
chiar și arhitectura emoțiilor
fără să ne ceară voie,
și că trebuie
să știe când să-i evacueze,
ca să nu se trezească devenind o altă persoană
în propria-i casă

dacă aș fi mamă de fată
i-aș explica faptul că vinovăția
are aceeași arhitectură ca un spital vechi:
holuri infinite, uși care scârțâie
și asistente care îți greșesc mereu numele

i-aș da o lupă mentală
să identifice microfisurile din povestea ei,
așa cum un geolog caută falia
care va declanșa următorul cutremur interior,
și i-aș spune:
nu toate rănile trebuie reparate,
unele sunt chiar ferestre -
pe unde intră un aer curat.

dacă aș fi mamă de fată
aș învăța-o că frica e un animal nocturn
cu ochi fosforescenți,
care adoarme numai dacă își liniștește mintea,
iar anxietatea e o vioară rigidă
care începe să cânte singură
când uită să tragă jaluzelele gândurilor

i-aș arăta că dragostea
e mai mult decât un sentiment,
e uneori un diagnostic
pe care îl primești după o consultație prea scurtă,
și, dacă nu ceri o a doua opinie,
poți ajunge să trăiești toată viața
într-o relație care ține perfuzia de iluzii mereu ridicată

dacă aș fi mamă de fată
i-aș pune în bagaj câteva metafore esențiale:
- una pentru zilele când nu se simte întreagă,
ca să-și amintească faptul că oamenii
sunt făcuți din fragmente compatibile
ce nu se așază niciodată perfect;

- una pentru rușine,
ca să vadă că rușinea e doar un ecou
care nu mai are sursă;

- și una pentru curaj,
ca să știe că uneori curajul nu face zgomot,
ci vine încet, ca un antivirus psihic
care șterge ce nu-i aparține.

dacă aș fi mamă de fată
aș învăța-o să stea în picioare în propria ei minte
chiar și când emoțiile fac valuri înalte,
și i-aș spune:
cine nu te poate privi în ochi
nu are voie să îți atingă destinul
și la final,
i-aș lăsa în palmă o singură frază,
suficientă ca o hartă emoțională completă:
ai tot dreptul să-ți fii ție însăți lume

te iubesc, fetița mea -
îmi doresc doar să-ți fie bine.

În perioada care a trecut am ales să mă retrag puțin de pe pagina dumneavoastră, pentru a lăsa emoțiile de atunci să se așeze. Nu cred în distanțările „pe termen nedeterminat” și nici în supărări permanente, însă cred în reguli, limite și în nevoia de respect reciproc. Am reflectat la modul în care s-au purtat discuțiile, mai ales cele legate de doamna Ottilia. Pentru mine, dialogul civilizat și atitudinea respectuoasă sunt esențiale, indiferent de opinii sau sensibilități. Incerc, încerc sincer, să revin acum cu liniște și cu o atitudine deschisă, păstrând totodată dorința de a menține un ton calm și echilibrat în orice interacțiune. Cred că, dincolo de orice diferențe, este important să rămânem oameni unii cu alții.

Vă doresc inspirație, echilibru psihic, și mult bine.

Erika Eugenia Keller Drăgan

Mi-a plăcut cum transformi maternitatea într-o poveste simbolică, cu nume, urs carpatin și protecție. O poezie care respiră sensibilitate.
Felicitări. M-a atins.

Părere

de Ciprian Vaida

O frunză,
căzută din vârful unui copac,
pe betonul rece și ud
al trotuarului
plin de frunze...

Mașina cu muzica dată la maximum
trece lasciv prin acest univers mortuar...

Zilele devin tot mai mici, încât îmi beau cafeaua la ora cinci,
orele se scurg ca mărgelele de ceară
pe ceva umed, indefinit...

În acest indefinit trăiesc eu,
cu totalitatea compusă din mașini stricate și ruginite,
pereți de trotuar pictați cu graffiti,
câini ucigași, porumbei care nu mai sunt demult călători —
încât acest blocaj straniu,
cu mașini înțepenite,
produce o furnicătură undeva între oase.

Și atunci, doar atunci,
se cheamă că trăiești, că respiri oxigen,
și tot angrenajul se pune în mișcare,
spre o țintă...

Un corn cu cafea.
O floare falsă.
Și apoi privirea aceea,
prin vitrina de pe trotuar...

Toate acestea strânse bine
într-un palton jerpelit.

La final, zâmbetul - fără nicio carie —
asta e tot ce am, nealterat,
vi-l dăruiesc.

Atât.

Djamal, poezia ta e puternică și plină de imagini care respiră mit și revoltă.
Îmi place cum Ghilgameș prinde viață din cenușă, doar pentru a fi martorul unei lumi care se reaprinde. Îl percep ca o poezie cu vibrație modernă, dar cu sufletul vechilor epopei. Mă bucură mult revenirea ta. Te salut! As-salāmu ʿalayka!

Gela, am citit de dimineată poemul tău dar nu am avut răgazul necesar să las un comentariu. Voiam să iti scriu că îmi place acea luciditate poetică rară ce o descopăr în poezia ta ( tandrețe și ironie în același timp). Îmi place felul în care amesteci gesturile banale cu reflecția profundă, fără să pierzi ritmul firesc al gândului, totul se leagă la tine, are continuitate. Finalul, cu ploaia și „captura de ecran”, lasă o melancolie modernă, perfect echilibrată între real și virtual ( omul, da, e o furnicuță)...
Felicitări!

E o parte din carte in care Mioara, Letiția, Iona, Bogdan, Mihaela, fiecare respiră o altă formă de tandrețe și epuizare, un alt mod de a-și duce crucea.
Mioara e forța blândă care ține totul în echilibru, Letiția e absența care luminează totul, iar Iona e omul care rămâne între viață și moarte, vorbind din iubire, nu din neputință. Văd eu la dumneavoastră o proză despre continuitate prin dragoste, scrisă cu luciditate și cu acea liniște grea care nu mai are nevoie de strigăt.
E un text intens. Felicitări!

să vă treceti biografia si o fotografie. Multumim anticipat!

Aparent un poem simplu dar e adânc. Dă de gândit. Văd o sinceritate caldă, fără podoabe inutile, vorbești despre durere cu firesc și cu un soi de umor blând, care mă dezarmează, iar finalul, cu imaginea pâinii „coapte pe-o parte și pe cealaltă”, îmi place cât e de simplă, dar plină de sens.
E un poem care arde liniștit și vindecă în tăcere.

In viata mea de zi cu zi mereu este o dezbatere despre presiunea de a fi mereu optimist, până la falsa atitudine de „totul e bine” care uneori sufocă adevărul emoțional. Contează pragurile, consider eu. Felicitări! Am rezonat.

Sergiu, tu ai aici e o poezie intensă, se simte o energie care arde din interiorul tău, și mi-a plăcut acest roșul care devine aici nu doar culoare, ci mult mai mult, de fapt e o stare, o vină, carne și chiar dorință. Păcatul capătă o greutate, nu morală, ci stare existențială. Finalul poemului tău închide bine cercul: setea de roșu este de fapt, setea de viață trăită până la os (cu ,,eresu '' m-ai topit fiindcă nu am stiut ce înseamnă, am dat pe căutări si am găsit că înseamnă credința greșită, superstiția, rătăcirea dogmatică..., arhaic, deruntant, sincer, pentru mine dar cu restul poemului am rezonat.

Da, așa este, trebuie spus clar că a fi autor înseamnă și responsabilitate, nu doar inspirație. Ai dreptate, Ottilia, un site literar trăiește din grijă pentru text, nu din avalanșa lui. Și, da, asa este, respect pentru text (corectură, coerență, muncă reală de scriitură), respect pentru celălalt (să nu trimiți de zeci de ori același text, să aștepți răspunsul, să înțelegi procesul), si un pic de respect artistic, adică autorul să știe când un text e copt și pregătit pentru postare (recunosc că si eu am gresit la prima postare, nu mai stiam cum functionează site-ul, era după 3 zile pe morfină prin spital, dar nu e o scuză, însa a fost o dată).

Gela, mi-a rămas în minte puterea acestui poem, felul în care reușești tu ca vulnerabilitatea noastră ca oamneni să fie afișată, ci trăită. Poemul curge firesc, ca o rememorare care doare fără să ceară compasiune. Apreciez scenele aproape cinematografice, acele detalii aparent banale („interfon, barieră, cartele”) care dau o greutate concretă fricii (fricii noastre de zi cu zi, chiar la cum punem pasul cand traversăm). Se simte cum totul vine dintr-o experiență reală, nu dintr-o invenție poetică. Ai ales un titlu bun „Am plâns un schelet” și e o metaforă greu de uitat . E ceva sfâșietor în felul în care personajul trece de la inocență la rușine, de la dorință la pedeapsă, fără opriri și fără scuze. Il percep ca un poem ce vrea doar să respire. Iar finalul: „omenirea inventase atâtea pedepse mai mici doar ca să atingă perfecțiunea pedepsei capitale” …
Finalul sună ca un verdict universal, nu doar personal. Un poem curajos, care arde cu tot cu pielea care „nu se lăsa zgâriată de nimic”. Frunză de toamnă roșie să fie!

Mi-a plăcut mult tonul poemului, recunosc că are o oboseală frumoasă, lucidă, care nu caută efect, ci adevăr.
Parcă totul se prăbușește cu grație, între ironie și resemnare.
„Per tu cu zeii” e imaginea perfectă pentru singurătatea care nu mai are nevoie de explicații.