Erika Eugenia Keller

Eu percep textul tau ca are o energie aparte: ia o ninsoare exagerată, aproape apocaliptică, și o transformă într-o poveste plină de umor, tandrețe și haos urban. Bucureștiul apare aici ca un oraș care se desface în mai multe straturi: frig, ironie și mici gesturi omenești. Poem în care totul e puțin nebun, puțin trist și totuși foarte viu. Ce imi ramâne în minte? Felul în care imaginile curg de la bulgări și ceai cald, până la patinatoare și sculpturi de gheață. Recunosc ca m-am trezit zâmbind chiar dacă totul e, de fapt, mişcarea aleatorie, continuă și neregulată, ma face să ma gandesc la miscarea brawniană. Un text care te prinde, te scutură și îți lasă senzația că ai trecut printr-o iarnă întreagă în câteva minute.

Poemul are o melancolie liniștită, dar frumoasă, ca și cum se încearcă o anumită ordine în gânduri prin imagini poetice. Se simte un dor sincer de pace și o nevoie de răgaz. E un poem care arată că, dincolo de umbre, există încă delicatețe, speranță, credință și că poezia servește drept loc de respirație.

sper să iti placă, Gela :)

dacă aș fi mamă de fată

i-aș arăta că psihicul nu e o casă,
ci o parcare subterană în care umbrele își lasă farurile aprinse,
și uneori te orbește lumina lor tulbure

i-aș spune că oamenii se agață de sufletele noastre
ca niște chiriași temporari
care vor să ne schimbe mobila interioară,
decorul convingerilor,
chiar și arhitectura emoțiilor
fără să ne ceară voie,
și că trebuie
să știe când să-i evacueze,
ca să nu se trezească devenind o altă persoană
în propria-i casă

dacă aș fi mamă de fată
i-aș explica faptul că vinovăția
are aceeași arhitectură ca un spital vechi:
holuri infinite, uși care scârțâie
și asistente care îți greșesc mereu numele

i-aș da o lupă mentală
să identifice microfisurile din povestea ei,
așa cum un geolog caută falia
care va declanșa următorul cutremur interior,
și i-aș spune:
nu toate rănile trebuie reparate,
unele sunt chiar ferestre -
pe unde intră un aer curat.

dacă aș fi mamă de fată
aș învăța-o că frica e un animal nocturn
cu ochi fosforescenți,
care adoarme numai dacă își liniștește mintea,
iar anxietatea e o vioară rigidă
care începe să cânte singură
când uită să tragă jaluzelele gândurilor

i-aș arăta că dragostea
e mai mult decât un sentiment,
e uneori un diagnostic
pe care îl primești după o consultație prea scurtă,
și, dacă nu ceri o a doua opinie,
poți ajunge să trăiești toată viața
într-o relație care ține perfuzia de iluzii mereu ridicată

dacă aș fi mamă de fată
i-aș pune în bagaj câteva metafore esențiale:
- una pentru zilele când nu se simte întreagă,
ca să-și amintească faptul că oamenii
sunt făcuți din fragmente compatibile
ce nu se așază niciodată perfect;

- una pentru rușine,
ca să vadă că rușinea e doar un ecou
care nu mai are sursă;

- și una pentru curaj,
ca să știe că uneori curajul nu face zgomot,
ci vine încet, ca un antivirus psihic
care șterge ce nu-i aparține.

dacă aș fi mamă de fată
aș învăța-o să stea în picioare în propria ei minte
chiar și când emoțiile fac valuri înalte,
și i-aș spune:
cine nu te poate privi în ochi
nu are voie să îți atingă destinul
și la final,
i-aș lăsa în palmă o singură frază,
suficientă ca o hartă emoțională completă:
ai tot dreptul să-ți fii ție însăți lume

te iubesc, fetița mea -
îmi doresc doar să-ți fie bine.

În perioada care a trecut am ales să mă retrag puțin de pe pagina dumneavoastră, pentru a lăsa emoțiile de atunci să se așeze. Nu cred în distanțările „pe termen nedeterminat” și nici în supărări permanente, însă cred în reguli, limite și în nevoia de respect reciproc. Am reflectat la modul în care s-au purtat discuțiile, mai ales cele legate de doamna Ottilia. Pentru mine, dialogul civilizat și atitudinea respectuoasă sunt esențiale, indiferent de opinii sau sensibilități. Incerc, încerc sincer, să revin acum cu liniște și cu o atitudine deschisă, păstrând totodată dorința de a menține un ton calm și echilibrat în orice interacțiune. Cred că, dincolo de orice diferențe, este important să rămânem oameni unii cu alții.

Vă doresc inspirație, echilibru psihic, și mult bine.

Erika Eugenia Keller Drăgan

Mi-a plăcut cum transformi maternitatea într-o poveste simbolică, cu nume, urs carpatin și protecție. O poezie care respiră sensibilitate.
Felicitări. M-a atins.

Djamal, poezia ta e puternică și plină de imagini care respiră mit și revoltă.
Îmi place cum Ghilgameș prinde viață din cenușă, doar pentru a fi martorul unei lumi care se reaprinde. Îl percep ca o poezie cu vibrație modernă, dar cu sufletul vechilor epopei. Mă bucură mult revenirea ta. Te salut! As-salāmu ʿalayka!

Gela, am citit de dimineată poemul tău dar nu am avut răgazul necesar să las un comentariu. Voiam să iti scriu că îmi place acea luciditate poetică rară ce o descopăr în poezia ta ( tandrețe și ironie în același timp). Îmi place felul în care amesteci gesturile banale cu reflecția profundă, fără să pierzi ritmul firesc al gândului, totul se leagă la tine, are continuitate. Finalul, cu ploaia și „captura de ecran”, lasă o melancolie modernă, perfect echilibrată între real și virtual ( omul, da, e o furnicuță)...
Felicitări!

E o parte din carte in care Mioara, Letiția, Iona, Bogdan, Mihaela, fiecare respiră o altă formă de tandrețe și epuizare, un alt mod de a-și duce crucea.
Mioara e forța blândă care ține totul în echilibru, Letiția e absența care luminează totul, iar Iona e omul care rămâne între viață și moarte, vorbind din iubire, nu din neputință. Văd eu la dumneavoastră o proză despre continuitate prin dragoste, scrisă cu luciditate și cu acea liniște grea care nu mai are nevoie de strigăt.
E un text intens. Felicitări!

Sergiu, tu ai aici e o poezie intensă, se simte o energie care arde din interiorul tău, și mi-a plăcut acest roșul care devine aici nu doar culoare, ci mult mai mult, de fapt e o stare, o vină, carne și chiar dorință. Păcatul capătă o greutate, nu morală, ci stare existențială. Finalul poemului tău închide bine cercul: setea de roșu este de fapt, setea de viață trăită până la os (cu ,,eresu '' m-ai topit fiindcă nu am stiut ce înseamnă, am dat pe căutări si am găsit că înseamnă credința greșită, superstiția, rătăcirea dogmatică..., arhaic, deruntant, sincer, pentru mine dar cu restul poemului am rezonat.

Da, așa este, trebuie spus clar că a fi autor înseamnă și responsabilitate, nu doar inspirație. Ai dreptate, Ottilia, un site literar trăiește din grijă pentru text, nu din avalanșa lui. Și, da, asa este, respect pentru text (corectură, coerență, muncă reală de scriitură), respect pentru celălalt (să nu trimiți de zeci de ori același text, să aștepți răspunsul, să înțelegi procesul), si un pic de respect artistic, adică autorul să știe când un text e copt și pregătit pentru postare (recunosc că si eu am gresit la prima postare, nu mai stiam cum functionează site-ul, era după 3 zile pe morfină prin spital, dar nu e o scuză, însa a fost o dată).

Gela, mi-a rămas în minte puterea acestui poem, felul în care reușești tu ca vulnerabilitatea noastră ca oamneni să fie afișată, ci trăită. Poemul curge firesc, ca o rememorare care doare fără să ceară compasiune. Apreciez scenele aproape cinematografice, acele detalii aparent banale („interfon, barieră, cartele”) care dau o greutate concretă fricii (fricii noastre de zi cu zi, chiar la cum punem pasul cand traversăm). Se simte cum totul vine dintr-o experiență reală, nu dintr-o invenție poetică. Ai ales un titlu bun „Am plâns un schelet” și e o metaforă greu de uitat . E ceva sfâșietor în felul în care personajul trece de la inocență la rușine, de la dorință la pedeapsă, fără opriri și fără scuze. Il percep ca un poem ce vrea doar să respire. Iar finalul: „omenirea inventase atâtea pedepse mai mici doar ca să atingă perfecțiunea pedepsei capitale” …
Finalul sună ca un verdict universal, nu doar personal. Un poem curajos, care arde cu tot cu pielea care „nu se lăsa zgâriată de nimic”. Frunză de toamnă roșie să fie!

Mi-a plăcut mult tonul poemului, recunosc că are o oboseală frumoasă, lucidă, care nu caută efect, ci adevăr.
Parcă totul se prăbușește cu grație, între ironie și resemnare.
„Per tu cu zeii” e imaginea perfectă pentru singurătatea care nu mai are nevoie de explicații.

Poemul meu vorbește despre igiena conștiinței dincolo de dogmă, da, acolo unde fiecare își spală propriul adevăr, nu doar păcatele. Cred că Dumnezeu e prezent tocmai în clipa în care omul își recunoaște murdăria, nu doar în cea în care o acoperă.

„Zambilica și Tarzan” e o fabulă plină de haz și naturalețe, cu ritm vioi și personaje simpatice. Povestea curge ușor și transmite moralul cu umor și farmec. Personal consider că ați putea accentua rimele și adăuga o morală clar formulată la final, pentru a da textului o încheiere mai rotundă, în stil clasic de fabulă. Mult succes!

Ottilia, poezia ta „dependenți” e un strigăt tăcut despre o realitate pe care o trăim toți, dar o ascundem sub rețete și pastile. Ai un ton direct, aproape jurnalistic, dar printre ironiile fine se simte o tristețe adâncă, aceea a omului care observă cum viața se transformă în tratament. Îți reușește perfect echilibrul între sarcasm și compasiune. Fraza „ori lucrezi ori stai / dacă stai sigur o să ai probleme cu articulațiile” e una dintre cele mai tăioase și adevărate observații despre lumea noastră obosită. Totul sună firesc, dar sub umor se ascunde o neputință colectivă. Finalul e memorabil: „nu-ți dai seama dacă vreunul e vesel de viață / sau de ce a înghițit în timpul ei”. Acolo e miezul poemului, nu doar critica unei societăți medicalizate, ci întrebarea simplă, omenească: mai știm să trăim, sau doar ne tratăm existența? Cred că doar ne cam tratăm existența...Da, o poezie vie, lucidă, socială și personală în același timp, poem care nu moralizează, dar te face să taci o clipă și să gândești, să îți analizezi viața.

Gela, poezia ta „cum alegi să primești o despărțire” e una dintre acele confesiuni care nu caută frumusețea, ci adevărul. Cum de nu l-am vazut mai devreme?! Scrii direct, fără perdea, și tocmai de aceea poemul doare, pentru că e despre oameni reali, nu despre idei. Îmi place cum ai reușit să surprinzi toate formele despărțirii: de la cele amânate prin iluzii și promisiuni, până la cele definitive, în care moartea e singura ieșire. Fiecare vers are o luciditate care taie, dar și o empatie discretă, se simte că vorbești din apropierea rănilor, nu de la distanță. Imaginile sunt puternice și concrete: ușa întredeschisă, hoțul care intră, circ al umilinței, beții, fumul fripturii , viața în toată neorânduiala ei. Poemul nu idealizează nimic, dar nici nu judecă; e o privire limpede asupra durerii, ca o lumină rece care totuși încălzește. Finalul e devastator în simplitatea lui: „cea mai grea e despărțirea prin moarte / când te înfrățești cu glonțul ucigaș / ca să se termine”. Aici, poemul trece dincolo de dragoste, devine o meditație despre limitele omului și dorința de liniște. O poezie matură, sinceră, plină de viață trăită, care nu se teme să arate urâtul, pentru că din el se naște adevărul.Felicitări!

Domnule Ovidiu Cristian Dinică, poezia dv „Iarăși toamnă” are o simplitate care atinge ușor, fără să forțeze emoția. Scrii despre toamnă, dar de fapt vorbești despre iubire și trecere, despre acele sentimente care nu s-au stins, doar s-au așezat în lumină, ca o pararelă natură/om. Îmi place cum transformi anotimpul într-un spațiu sacru „catedrala de lumină a toamnei” e o imagine frumoasă și curată. Tonul tău e cald, nostalgic, dar nu trist. Iar versul „care femeie nu e frumoasă când o privești cu ochii inimii?” aduce poeziei un adevăr simplu, real.
Finalul, „Dar toamna mi-a râs în față!”, e ca o clipă de trezire, e un gest mic de autoironie care face textul viu. Pare că accepți, cu zâmbetul reținut al celui care a înțeles, că viața și iubirea sunt făcute din frumusețe trecătoare. Imi place, las stelută roșie. Da, o poezie delicată, sinceră, care respiră în culorile blânde ale unui apus de timp în suflet. Felicitări!

„O scară cumplită”, eu o percep ca fiind o poezie intensă, dură și foarte fizică.
O poezie ce mă atinge, o poezie despre căderea din sine, despre trupul care devine drum spre propria prăbușire. Scara nu mai urcă spre cer, ci coboară în carne și febră, în trosnetul oaselor care încă mai visează lumină. Limbajul e ușor aspru, dar plin de viață, fiecare imagine arde, miroase a metal și sânge. Dincolo de această duritate, rămâne o tristețe tăcută, ca o rugăciune spusă de un om care a obosit să se salveze. Las steluta rosie binemeritată.

fiecare rămâne cu limba pe care o stăpânește și cu felul în care alege să o folosească. Accentele personale nu pot fi eronate, clar, ele țin de autenticitate iar o poezie bună, scrisă de un om ce nu respectă, nu mai are nicio valoare. Atât.