O scară cumplită

„O scară cumplită”, eu o percep ca fiind o poezie intensă, dură și foarte fizică.
O poezie ce mă atinge, o poezie despre căderea din sine, despre trupul care devine drum spre propria prăbușire. Scara nu mai urcă spre cer, ci coboară în carne și febră, în trosnetul oaselor care încă mai visează lumină. Limbajul e ușor aspru, dar plin de viață, fiecare imagine arde, miroase a metal și sânge. Dincolo de această duritate, rămâne o tristețe tăcută, ca o rugăciune spusă de un om care a obosit să se salveze. Las steluta rosie binemeritată.

...textul comentariului tău, faptul că ai coborât scara aceasta împreună cu mine. Mulțumesc pentru recomandare. Numai bine, Erika Eugenia Keller!

Omul involutiv urcă un simulacru de “scară” evolutivă, însă “treptele dispar”, şi acesta experimentează doar “coborârea” care “nu ştie cât va mai dura”, şi poate “capitula” în fața încercărilor şi provocărilor vieții.