Erika Eugenia Keller

Prolog sinele nu e mască nici rol, nici cuvânt e animalul din adânc care te privește fix- și nu se lasă dresat Coborâre în oglinda visului îi văd pe toți: copilul cu ochii prea mari adolescentul

în tâmpla mea crește o pădure de sârmă, unde corbii se ceartă cu becurile stinse îmi cos inima cu ață de neon, și râd- de parcă tăietura ar fi o fereastră spre cer din rană țâșnește

ai dus cuvântul până la stâncă și l-ai izbit de piatră ca să-i cadă zgura, până s-a văzut miezul -o scânteie, un sâmbure de vorbă ars pe nicovala artei de a scrie pentru iubitorul de poezie - cel

Prolog: copilul nu are vârstă- el e nodul din gâtul tuturor strămoșilor care nu au știut să plângă în subsolul visului meu îl găsesc stând pe un scaun minuscul, dar scaunul e frică solidificată- cu

Prolog când îmi ating rănile, sângele își rescrie ecuația pe coordonatele bunilor poate că tatăl nu începe cu frica, ci cu o lege ascunsă a curajului: energia nu dispare, se adâncește în

Prolog: de fiecare dată când îmi ating rana, aud un ecou ce nu e al meu. poate iubirea maternă nu începe în mamă, ci în spațiul gol dintre o rană și un copil care vrea să trăiască. în vis, cobor

Prolog: aici nu începe povestea mea, ci povestea tuturor inimilor care au bătut pentru ca eu să exist- aceasta este prima treaptă din harta sângelui sub casa copilăriei există o altă casă unde

ți-am spus nu încerca să te smulgi din tine carnea nu e temniță e doar primul strat de frică sub care pământul îngroapă întrebările nespuse când te apleci spre apă nu te privești, ci vezi toate

Nu mă vezi, dar mă auzi — Uneori te-ngenunchez- Nu poți să fugi nicicând de mine, Sunt în tine… te urmez.

Nu mă vezi, dar mă auzi — Uneori te-ngenunchez- Nu ai cum să mă refuzi Sunt în tine… te urmez.

plouă prima oară anul ăsta în mine ploaia e un alfabet spălat care nu mai ține minte literele și doar mătură liniștea ca o greșeală veche fiecare strop e o întrebare căreia nu i-am mai răspuns- ai

EA: (intră în cameră cu un ceai) Ți-am făcut ceai de tei. Că la cum țipi când nu găsești telecomanda, păreai stresat. EL: (moțăind cu telecomanda în mână) Eu nu țip, Ursulino. Eu îmi exprim nevoile

îmi pun cafeaua în cana crăpată pentru că acolo gustul rămâne mai mult așa cum rămâne, uneori, tăcerea între două coaste, în locul unde nu mai atingi nimic încet, dimineața mă spal cu gesturi moi ca

a înfipt un gând în pământ și a așteptat să-l umbrească lumina soarele i-a scris ecuații pe nisipul inimii fântânile tăcerii reflectau cerul vertical, dar în Alexandria — lumina

n-aș pleca spre lună fără Dante și Tarkovski la bord – unul să mă ghideze prin cercurile arse ale minții celălalt să filmeze căderea în timp real, fără montaj ce-aș aduce înapoi? nu steaguri, nu

tu vii rotund, eu ajung cu muchii încordate tu pedalezi ca spre acasă, eu doar încerc să nu mă rătăcesc de mine frunte cu frunte — prea aproape de gândurile pe care nu le pot

Doamne, în Tine îmi ascund cuvintele care n-au încăput în nicio tăcere: cele coapte în singurătate, și cele care s-au spart în mine înainte să apuce să devină rost le încredințez Tăcerii Tale – pe

uneori, răspunsul e o tăcere cu gheare, care ți se așază în poală ca un animal mitic, dintr-un tremur al hărții tale stelare nu ai nimic de hotărât când ești prea aproape de rană – durerea

un fir de praf trece prin urechea unui cer roșu, se scurge pe jos, pe o linie spartă de pași, o femeie cu părul țesut din colțuri de drumuri, cumpără amintiri din spatele unui zid de piatră, sub

când cineva te ajută să treci peste ce nu puteai duce singură — nu e ajutor e iubire îmbrăcată în gesturi mărunte, cu palme pline de tăcere care-ți țin capul să nu alunece în gol nu-ți aduce

mi-ai apăsat cuvintele ca pe tastele unui acordeon din anii ‘80, abandonat într-o boxă de bloc- n-a fost muzică- a sunat a fier vechi care-și amintește că odată l-a iubit cineva. ai umblat

nu mori de cancer, Eliah mori de un cuvânt neterminat, de un „iartă-mă” nerostit ce ți-a înnodat limba fiindcă ai uitat să mai vorbești cu tine- mori când frigul din gânduri n-a fost ținut niciodată