lucruri pe care le las neterminate, zilnic

îmi pun cafeaua în cana crăpată pentru că acolo gustul rămâne mai mult
așa cum rămâne, uneori, tăcerea între două coaste, în locul unde nu mai atingi nimic
încet,
dimineața mă spal cu gesturi moi
ca și cum aș cere iertare pielii pentru tot ce n-am simțit
apoi,
las patul nefăcut, cutele lui sunt parcă versuri scrise de altcineva
pe spinarea unei zile trecute ce n-a fost a mea decât pe jumătate
îmi ating buzele de cana crăpată
și îți păstrez locul pe scaunul șchiop din bucătărie,
acolo unde ai tăcut prima dată cu mine
de fapt,
sunt lucruri care nu se închid niciodată:
scrisoarea netrimisă, ușa de la balcon deschisă în ianuarie,
sau miezul unei conversații întrerupte de plecare-
aș vrea
să vină seara și să-mi spui că ai uitat ce trebuia să uiți
să mă ții de glezne, cum se ține de pământ o frunză care nu mai vrea să cadă
dar tu nu vii-
iar eu aprind lumina doar ca să văd ce nu mai e acolo
și vorbesc cu pereții, nu pentru răspunsuri,
ci pentru că și ei miros a mâinile tale când n-ai mai știut ce să atingi
știi,
plecările tale din mine mă învăluie ca o pătură uitată în tren
încerc să nu respir cu putere, să nu sperii absența ta bine așezată pe fotoliul ce are telecomanda încorporată
îți curăț lipsa ca pe o plantă ce nu a înflorit niciodată în casa noastră
și totuși o ud, în fiecare joi, după-amiază, la 18:30
apoi
mănânc singură, las o firimitură în dreptul tău,
ca și cum întoarcerea ar fi doar o chestie de politețe
așa,
am învățat să-mi port corpul ca pe o valiză
cu lucruri nesortate, cu tricoul tău mototolit și poza aia în care râdeam fără grijă
la începutul unei veri ce n-a mai apucat să obosească
știi tu,
ce fac uneori, Marius?
pun ceasul să sune în alt fus orar,
ca să-mi amintesc că undeva e mereu timp să te iert
și să nu închid

mă doare-

gata, din clipa asta nu mai pun cafeaua în cana crăpată
până la urmă unele gusturi e mai bine să curgă,
să se piardă în porțelanuri fără memorie
tu ai fost începutul unei povești pe care acum o închid
nu cu mâinile,
ci cu liniștea dintre două respirații care nu se mai caută


și totuși,
dacă vei trece din nou pe străduța noastră,
vei simți în aer
mirosul de mere coapte,
și o frunză căzând încet,
cu gleznele mele încă ținute de pământ