Erika Eugenia Keller

I. inventar de luciditate (gândul care calculează) mi-am măsurat sufletul cu rigla de tâmplar, n-avea unghiuri perfecte. l-am pus la uscat între două definiții și s-a deformat ușor, ca o idee care a

În școala liniilor, inima e un compas care învață să greșească frumos. Bauhaus nu e o estetică, ci o respirație cu muchii. Între două linii paralele se ascunde o rugăciune neterminată. Ordinea în

oamenii poartă în oasele lor ecoul unui stup ars. îl numesc liniște - dar e doar zgomotul sângelui care nu mai știe încotro curge. oamenii știu că frica e o pasăre cu aripile tăiate care învață să

pe frecvența asta versurile nu se citesc- se respiră cineva din spatele vocii atinge microfonul ca pe o amintire vie și aerul se aprinde, tremurând dincolo de cuvinte, mai este cineva ce are grijă

când a plecat, am rămas cu respirația lui în perne, ca un riff care nu se mai stinge încă mai strâng cana în care a băut lapte, de parcă ar fi un talisman spart nu spun nimic - tăcerea mea știe

am învățat să tac când se crapă dimineața în genunchi, să nu sperii lumina care se clatină pe muchia ceștii, nici zâmbetul tău - acela care miroase a iertare reîncălzită mi-am lăsat inima la

2 octombrie. Ziua non-violenței. Da, normal. Ziua mea. Am mai îmbătrânit cu un an. Timpul trece prin mine ca un străin nepăsător, și eu nu-l opresc. Căsuța îmi scârțâie ca un acordeon bătrân, cântând

stăteam cu Marius la cină zâmbea la încăpățânarea cartofilor fierți și la felia de pâine înfiptă în cuțit- tocmai de ziua mea: cartofi fierți păreau scene dintr-un teatru absurd ce se întinde

două linii vechi se întâlnesc din nou într-o după-amiază. privirea lui: dreptunghi adâncit, privirea mea: cerc tremurat. între noi se așază tăcerea, pătrat perfect, greu de mutat. zâmbetul lui e o

toamna a ratat autobuzul 23, șoferul a închis ușa și a zis că n-are rost să aștepte. de-atunci merg prin oraș cu sacoșa goală, ca o pensionară care caută reduceri la magazine fantomă. plopii

sunt poetesa lu’ tata scriu pe spatele lingurilor, că hârtia mi-e prea cuminte- într-un ceaun de fontă fierb supă și metafore, iar apa clocotită aduce a glasuri vechi care mă ceartă că nu știu

Cazanele mă citesc ca pe un test Rorschach, stâncile devin pete de cerneală cosmică, barca e inconștientul meu care alunecă între vis și abis, între liniștea minții și furtuna sângelui- valul mă

când tăcerea respiră, se nasc fluvii invizibile ce străbat oasele noastre apele lor poartă amintirile ca peștii de sticlă gata să se frângă viața nu e drum, ci o pădure în care fiecare

când scurmăm în cenușa trecutului nu găsim doar jar, ci schelete de gânduri, amintiri cu aripi arse, oglinzi în care încă tremură chipurile noastre când scurmăm în cenușa trecutului e bine s-o facem

ascultă și tu un secret: țapul ispășitor își plămădește singur coarnele din hârtie mototolită, plină de fraze arse, și le poartă pe frunte ca pe două antene fragile, captând din cosmos aerul stelar

dorul de fiu e un gol cu ecou, un coridor al absenței unde pașii nevăzuți îmi răsună în tâmple ca niște ciocane de tăcere țin în palme o lumină frântă – jumătate lampă, jumătate rană – și mă

eu sunt oglinda spartă care râde în cioburi, căprioară amețită de lumină, carusel stricat unde caii aleargă norii mă sparg pe etape: pian de foc, tren de hârtie prin ploi, fluture scriindu-și