toamna care nu mai vine

oamenii visează culori înseamnă că se pun cu toamna, nu? Nici nu știu dacă să numesc această frenezie de septembrie o poveste sau un joc, este așa de pașnic podul între ce a fost și ce este! Amintirile bat ceasul prezentului în orologiul unei inimi atât de delicate încât toamna care nu mai vrea să vină este de vină pentru acest sentimentalism.
Frunza cusută cu ața luminii are rostul ei, desigur, în tot acest spectacol în care ni se pare doar că toamna nu mai vine.
Dacă ne luăm după prognoză, zilele care urmează va ninge în unele zone. Important e că în suflet e cald și toate așteptările le punem pe seama toamnei.
Toamna, arta inimii - cum spui tu, e poate singurul anotimp al melancoliei supreme!
Apreciez cu o frunză roșiatică!

Îți mulțumesc mult, pentru felul minunat în care ai primit acest poem și pentru frunza roșiatică, semnul tău de prețuire! Mi-a plăcut enorm cum ai văzut această „frenezie de septembrie” ca pe un pod între ce a fost și ce este, da, exact așa am simțit și eu scriind: o trecere blândă, o punte între amintire și prezent. Toamna e poate singurul anotimp care știe să respire în inimă, să transforme melancolia într-o formă de liniște și de artă, si nu doar…
Ai dreptate, frunza cusută cu ață de lumină are rostul ei, e un simbol al așteptării răbdătoare, dar și al bucuriei de a descoperi că tot ce părea să nu mai vină se regăsește într-un gest mic, cald. Îți trimit și eu înapoi frunze de recunoștință, cu gând bun și lumină, pentru că mi-ai adus un zâmbet, o bucurie și mai ales curaj prin cuvintele tale.

Așa cum, dumneavoastră doamnă Keller v-ați făcut un obicei să-mi citiți foiletonul săptămânal, tot așa mi-am făcut și eu un obicei din a vă citi poemele și a încerca un comentariu. Dar, în vreme ce dumneavoastră aveți cumva căderea de a-mi evalua textele, comentariile mele au apărut ca un impuls, din plăcerea lecturii poeziilor și senzația că aș putea simți și eventual desluși sensurile pe care le înglobează, fără pretenții de cunoscător. De fapt respingerea mea pentru poezie, în general, a apărut în urma lecturii multor poeme lipsite de naturalețe, de firesc, de suflu viu izvorând dintr-un limbaj simplu, direct, prea puțin sofisticat sau încărcat de artificial, de fals. Altfel spus iubesc poezia care-mi spune multe , dar nu totul, la prima lectură, care-mi oferă sugestii sau simboluri „ascunse” ÎN IMAGINI MAI MULT SAU MAI PUȚIN COMUNE, oricum neforțate, încărcate de natural și firesc. Iubesc poezia „născută” natural vs. cea născută „prin cezariană”.
Încep cu ceea ce ar putea fi o concluzie: bunica domniei voastre are dreptate, toamna nu doar că vine întotdeauna, dar vine în viața tuturor, și, pentru demonstrația acestei „teoreme cosmice”, metaforele iau simplu și firesc forme aparent familiare, în orice caz accesibile, transformându-se pe nesimțite în gesturi comune pe care toți le facem uneori, fără să ne gândim la ele (am strâns sub tălpi amintiri ca pe frunze uscate, am legat promisiunile ca pe buchete de spice).
Toamna dumneavoastră este una blândă, delicată, prietenoasă, a fiecăruia și a tuturor. Întreg poemul este așa cum îmi imaginez, doar îmi imaginez, poveștile spuse de o bunică iubitoare și deșteaptă unei nepoate inteligente și curioase: suficient de pasionat spuse pentru a fi credibile, dar la fel de bine ticluite pentru a solicita și stimula imaginația, reveria, amintirile din copilărie, sau mai de aproape, ca o povață esențială pentru viață:
bunica mi-a spus, când am închis poarta:
„așteapt-o, copilă, ea vine întotdeauna.”
Dialogul cu bunica transformă totul într-un basm frumos, această „minciună” pierdută a copilăriei:
„oamenii din sat au început să viseze culori, îmi scria bunica:
au desenat pe geamuri ploi,
pe pereți păduri aurii,
dar toamna adevărată
stătea pitită la marginea drumului,
precum un străin fără nume
ce nu voia să vină.”,
basm care, ca orice basm, are și o învățătură, o lecție de viață cuceritoare prin simplitate, uimitoare prin proximitatea lor, încântătoare prin înțelepciune:
„hei, toamna e aici.
nu mai pășește prin străzi și parcuri,
se ascunde în gesturi mici-
în lucrurile care încălzesc palma,
în umbrele adunate în ferestre,
în liniștea care știe să respire încet.”
În fond bunica a rostit un adevăr legic, planeta se-ntomnează întotdeauna, în vreme ce oamenilor le place să creadă că pot eluda legea, așa cum, unii fac mereu cu celelalte reguli.
Înțelepciunea răbdătoare se ascunde mai ales în anii bunicilor, cea mai sigură cale de a ascunde toamna într-o frunză pictată, dăruind odihnă respirației planetei.
Am citit cu plăcere și am interpretat cu bucurie.

Vă mulțumesc pentru felul în care ați așezat cuvintele peste poemul meu, ca și cum ați fi netezit cu palma o pagină care stă să se închidă singură. Mi-a plăcut mult imaginea pe care ați surprins-o: „poveștile spuse de o bunică iubitoare și deșteaptă unei nepoate inteligente și curioase” , da, într-adevăr, asta am simțit și eu scriind, că dialogul cu bunica se transformă într-un fel de basm al timpului, al destinului, basm pe care doar timpul îl poate descifra cu adevărat. Mi-a adus bucurie faptul că ați găsit firescul acolo unde eu am încercat să nu forțez nimic, ci doar să las imaginea să se așeze singură, ca o frunză purtată de vânt. Poate de aceea, cum ați spus, „toamna mea” nu este doar a mea, ci a fiecăruia care a învățat să aștepte, să piardă și să primească din nou. Și mai adaug ceva: eu cred că, în timp, veți începe să iubiți poezia chiar și în formele ei mai „nebune”, cu metafore postmoderniste, baroce sau avangardiste. Poezia are atâtea chipuri, da, de la clasică, sobră și elegantă, până la romantică, simbolistă, modernistă, postmodernă sau minimalistă etc. Uneori se lasă spusă în rime cuminți, alteori se răsfrânge în imagini explozive ori în fragmente de proză lirică. Dar, indiferent de haină, ea păstrează aceeași taină: aceea de a atinge inima printr-un gest mic, printr-o lumină sau printr-un cuvânt simplu. De aceea cred că veți descoperi, încet-încet, că toate aceste stiluri de poezii nu sunt dușmani ai firescului, ci doar alte ferestre prin care putem privi aceeași realitate , da, și poate chiar aceeași toamnă.
Cu recunoștință și drag,
Erika

Vă mulțumesc pentru lectura atentă și pentru modul în care ați surprins în poem dimensiunea inițiatică a bunicii. Observația dumneavoastră despre maturizarea poetică m-a pus pe gânduri și recunosc că simt și eu această evoluție, mai ales aici, pe Agonia, unde dialogul critic și schimbul de perspective m-au ajutat să cresc. Mă bucur că ați citit în frunză și în drumul de colb nu doar nostalgie, ci și semnele unui parcurs care mă poartă mai departe. Vă multumesc!