sunt poetesa lu’ tata

sunt poetesa lu’ tata

scriu pe spatele lingurilor,

că hârtia mi-e prea cuminte-

într-un ceaun de fontă fierb supă și metafore,

iar apa clocotită aduce a glasuri vechi

care mă ceartă că nu știu să stau locului.

„ești fata mea cea visătoare,” zice tata,

eu mă cred laborator clandestin

unde se combină vinovății și iubiri

până explodează în sensuri.

apoi am inventat un caiet cu foi parfumate și scriu de zor:

„astăzi am fugit de propria-mi minte, dar m-a prins și mi-a cerut un ceai de cumințenie”

atunci îmi pun cuvintele ca pe bigudiuri

și ies cu părul ondulat de gânduri

literele se scurg pe umeri

ca niște insecte fosforescente

care-mi luminează pașii spre ușa de la balcon.

balconul se deschide ca o cortină,

înăuntru, un circ: doi clovni triști, un leu care urlă în terapie-

poetesa lu’ tata n-are public,

decât oglinda din hol care aplaudă

când durerile dansează pe tocuri.

dar tata, când mă vede, nu știe nimic din nebuniile astea-

el spune doar: „e fata mea, poetesa.

și las-o, că așa se vindecă ea: scriind până se face praf-

și din praful ei

răsare floarea.”