Harta sângelui – V. Sinele care arde în tăcerea mea

Prolog
sinele nu e mască
nici rol, nici cuvânt
e animalul din adânc
care te privește fix-
și nu se lasă dresat

Coborâre
în oglinda visului
îi văd pe toți:
copilul cu ochii prea mari
adolescentul înecat în rușine
femeia cu gura încuiată ca un seif

Umbra mă trage de mânecă
Mama-Întâi îmi ține inima în palme
Tatăl-Rădăcină mă ține dreaptă
iar Copilul care strigă în vis
îmi dă voce

toți sunt eu dar niciunul întreg
și sinele spune:
nu sunt suma lor
ci spațiul dintre ei
tensiunea care arde
elasticul întins până la rupere

în piept se deschide o spărtură
curge arborele roșu al genealogiei
bunicul neplâns trăiește în nodul din gât
mama care a tăcut îmi apasă pașii
copilul nenăscut al străbunicii
se joacă în coșmarurile mele

din mine se ridică un cor de voci
traume neplânse
doruri neterminate
o orchestră de vieți neîncepute

și sinele râde:
te crezi doar o femeie dar ești arbore
fiecare frunză - o mască
fiecare rădăcină - o rană
fiecare floare- o speranță

Epilog
sinele nu e pace
ci curajul de a purta toate oglinzile
și totuși a spune:
voi ați dus povara până la capăt
dar eu aleg s-o transform în drum

Umbra, Mama, Tatăl și Copilul
coboară în mine
iar arderea mea îi ridică
din pădurea aprinsă a sângelui
se naște o singură voce
azi, a mea

rana scrie
focul naște
eu nu sfârșesc-
mă încep.