Harta sângelui – II. Mama-Întâi

Prolog:
de fiecare dată când îmi ating rana,
aud un ecou ce nu e al meu.
poate iubirea maternă nu începe
în mamă, ci în spațiul gol
dintre o rană și un copil care vrea să trăiască.


în vis, cobor prin venele mele / ca printr-un coridor roșu
nu sunt singură –
pașii mei răsună în pașii altora
care au mers înainte,
căutând aceeași inimă mare
la capătul drumului stă Mama-Întâi / nu bunica, nu mama mea,
ci arhetipul din care toate au prins carne-
nu are chip, doar brațe,
două arce de lumină
care țin tăcerile în loc

„copilă, te-ai întrebat vreodată de ce iubești cu teamă?”
mă atinge în piept vocea familiară
și deodată simt toată blândețea obosită
a femeilor din sângele meu-

palma ei îmi intră în inima
și îmi lasă acolo o rugăciune uitată,
rostită în șoaptă, ca o rană ce știe să se vindece:

„ești podul dintre iubirea mea frântă
și copilul nenăscut.”

doar atunci înțeleg de ce lacrimile mele
nu îmi aparțin în întregime-
în ele plâng femei pe care nu le-am cunoscut,
dar care m-au purtat fără să știe

mă trezesc cu palma pe piept / și simt:
nu doar inima mea bate,
ci toate inimile care au fost
înaintea mea.


Epilog:
în brațele ei nu mai e teamă,
doar începuturi
de aici pornește harta-
dintr-o iubire care a supraviețuit
chiar și durerii de sânge.