fântâna din gară

„setea nu e niciodată doar despre apă”

gara asta are oase de fier și un miros de pâine uitată,
cineva a râs mai devreme
și râsul încă stă lipit de peretele cojit,
de parcă sunetul a vrut să fugă
dar a obosit pe la jumătatea drumului.
neonul - o inimă cu aritmie.

paharele goale se ating între ele
ca două vertebre care nu mai știu să stea drepte.
în colț, fântâna
apa ei se uită la mine
ca un animal care și-a pierdut instinctul:
„nu știu pentru ce sunt aici”,
îmi spune. sau poate doar își mișcă
ochiul lichid

sala de așteptare miroase a oameni scrâșniți
fiecare are în buzunar câte o lipsă,
îndoită, împăturită, gata de folosit
la primul gând mai greu

pe masă - o felie de pâine neatinsă
nu e simbol, nu e metaforă,
doar pâinea aceea care refuză să se lase atinsă,
de parcă știe că orice atingere
e o pierdere mică de sine.

mă așez -
în mine se deschid lifturile psihicului,
acelea dintre etajele unde am rămas blocată
cu ani în urmă
aici se aud toate glicemiile emoționale,
zgomotul lor sec,
pulsul care își caută alt trup

îmi pun sufletul într-un vas cu apă:
își ține respirația,
ca un copil dus pentru prima dată la mare
și obligat să nu se teamă

aștept absenții.
nu vine lumina,
vine doar un abur gros
care mă învelește ca o piele împrumutată
de la cineva care nu a mai ajuns niciodată
la destinație

îmi notez:
distanța dintre mine și mine e tot un peron
trenurile nu vin,
dar plecările se aud în cap
ca și cum ar fi ale mele.
cândva, cineva va bea din apa asta,
fără să știe că în ea s-au dizolvat
toate continentele mele mici,
în care am învățat să respir
numai cu jumătate de plămân.
și atunci poate vor înțelege:
nu e vorba de gară,
nu e vorba de mine,
e acel prim cuvânt al setei
care se ridică din carne
și spune: exist.,

iar poemul ăsta?
poemul ăsta e o fotografie tremurată
pusă lângă o lumină slabă,
nu știe dacă e de plecare sau de întoarcere.
stă.
ca fântâna.
și nu spune nimic,
de teamă ,să nu piardă puțina apă
care i-a mai rămas.