Erika Eugenia Keller

Mulțumesc, Claudiu, pentru lectura atentă. Mi-a plăcut cum ai surprins balansul dintre vulnerabilitate și protecția paterna. Sugestia ta despre „sabotarea profunzimilor” o simt ca pe o invitație la un alt tip de respirație în text, și am să o țin minte.

Mulțumesc pentru lectură și pentru steluță. Îmi place cum ai citit ploaia ca metaforă a dorului și a uitării, da, exact asta am simțit și eu când am scris. Fragmentarea a fost intenționată, o rupere de respirație, dar înțeleg perfect cum poate fi percepută și ca lipsă de cursivitate.
Ai intuit bine dilema mea la „ca o greșeală veche” — chiar m-am tot întrebat dacă să rămână „ca o” sau „ca pe o”. La „trimite/trimit”, varianta ta mi se pare mai organică, iar la mine a fost subiectivism, îmi fac griji pentru el și nevoia mea e de feedback (cu emoție) . Ma gândesc. Și asa nu pot modifica nimic de pe telefon. Sunt la drum cam lung
M-a bucurat mult să-mi citesc textul prin ochii tăi.Multumesc mult!

Poemul „Amforă vie” respiră ca un jurnal liric al verii, în care privirea contemplativă se împletește cu detaliul concret. Imagini precum „încercăm lutul cu tălpile” sau „toți norii formau o armonică” creează un spațiu în care timpul devine maleabil, iar efemerul se așază ca o sedimentare afectivă. Finalul — „am lăsat pe plajă o amforă din mine” — funcționează ca un sigiliu al poeziei, condensând ideea de ofrandă personală lăsată în lume, în contrast cu trecerea grăbită și dezordonată a turiștilor. Fragmentarea versurilor și alternanța de planuri conferă textului un ritm interior firesc, cu o forță vizuală ce amintește de cadrele cinematografice meditative. Iubesc imaginile originale, atmosferă consistentă și un finalurile memorabile din poemele tale, Otilia (poate ca la acesta mi-ar placea sa vad legate mai bine precum la altele
imaginile pentru a accentua si mai bine firul emotional) Rezonez, las stea aprinsa si stralucitoare.

Poemul creează o atmosferă intimă și melancolică, în care „pomul nemaivăzut” devine simbolul unei speranțe fragile și netrăite. Limbajul e senzorial și fragmentat, oscilând între tandrețe și luciditate amară. Finalul aduce o lecție dureroasă despre acceptarea imperfecțiunii vieții, cu un ton de resemnare poetică.
Personal il consider un poem valoros, cu imagini vii și atmosferă melancolică. Daca nu supar (e doar o parere) ar putea fi îmbunătățit prin: clarificarea unor imagini precum „carnea de lapte” . Rezonez cu acest poem, las steluta aprinsa.

Dădeam steluță dacă nu citeam „repostare” și dacă nu apărea comentariul. Mulțumim de urare, Leonard (în fiecare femeie este Maria)!
Poemul funcționează ca un monolog al decompunerii emoționale, în care vocea poetică își inventariază pierderile nu doar în plan sentimental, ci și identitar. Nu este doar despre o relație care se stinge, ci despre senzația că întreg sinele se erodează odată cu iubirea. Bun poem. Îl uitasem. Vreau cărțile tale – apar ca stoc epuizat.
Poemul îl simt precum ai descrie un proces de doliu emoțional, în care pierderea relației este resimțită la toate nivelurile: fizic, social, existențial. Eul liric trăiește între două extreme: hipersensibilitate și dizolvare… și încearcă să păstreze un minim nucleu al sinelui prin ultimul sărut păstrat.
Iar versul „Bărbații intră în tine… femeile-mi simt slăbiciunea” indică o percepție constantă de amenințare. În plan psihologic (cred eu), e o reacție de hipervigilență. Eul liric trăiește o realitate unde iubirea e un câmp de luptă invadat de alții.
La nivel stilistic, poemul alternează brutal imagini apocaliptice – „turnurile gemene”, „Waterloo”, „stol de corbi” – cu detalii cotidiene („ciocolata aia albă cu bule”), obținând un efect de contrast care intensifică senzația de fragilitate. Repetația numelui „Maria” funcționează ca un refren incantatoriu, o mantră a pierderii, care, în loc să aline, accentuează golul. Vrei si nu vrei dar vrei.
Finalul, „o fotografie din care să arzi bucățele”, închide cercul printr-o metaforă a autodistrugerii controlate: iubirea, în lipsa corpului viu, se hrănește din fragmente de memorie, într-un ritual dureros dar inevitabil. Am un defect de zi cu zi: scriu mult fiindca tac mult (de, tu ai sa spui, nevoie de socializare). Bun.Mai trec.

Da, acum răspund mesajului dumneavoastră – „rog și alți membri agonici să-și expună părerea aici...”
Aveți poezie, cu siguranță. Dar nu toate poemele trebuie să fie perfecte. E firesc ca un autor să treacă prin stări diferite – și poezia le reflectă.
Poemul acesta este foarte încărcat simbolic: Dumnezeu, Crist, Adam, Eva, Mărul, Șarpele, Ariadna, Sisif. Fiecare are forță în sine, dar puse toate împreună pot deveni copleșitoare pentru cititor. Cu îngăduință vă sugerez: alegeți câteva simboluri centrale, iar pe celelalte păstrați-le ca aluzii fine sau rezervați-le pentru alte poeme. Condensarea simbolurilor ar putea da mai multă claritate și impact.
Versuri precum „Mărul va face implozie în Șarpe”, „ne vom iubi cum aerul iubește”, „vom avea certitudinea unirii prin duh” sunt deja puternice. Nu e nevoie să le întăriți prin explicații teologice sau filozofice ulterioare – riscă să diminueze frumusețea metaforei și să încarce inutil versul.
Un poet destept de pe Agonia mi-a spus că, dacă vreau să-mi înțeleg poezia, să o citesc de două ori. Și mi-a folosit. Poate că și în cazul poemului dumneavoastră, o spațiere a respirației poetice ar da timp imaginii să se așeze în cititor.
Cât despre final – este frumos, dar, personal, simt că „vom naște îngeri” ar fi un punct culminant mai eficient decât o continuare descriptivă. Un final care lovește și se oprește.
Și, în încheiere va scriu că: aveți poezie, aveți viziune. Aveți și forță, și sensibilitate. Dar încrederea în sine nu trebuie să vină din numărul de reacții sau de steluțe. Trebuie să fie acolo, în dumneavoastră. Să scrieți pentru că arde – nu pentru că trebuie aprinsă o flamă din afară.
Mult succes în continuare!

bUN poem. Eu as pune acolo unde bine a spus Otillia:
,, așa cum privești o icoană
care nu-ți mai aude numele."
Da, e un poem sfâșietor prin reținerea lui. Ardere și renunțare, într-o iubire mare, frumoasa, o iubire cu toate răspunsurile, dar niciun ceas potrivit.
Finalul e tulburător: o rugaciune facută cu inima în genunchi.
Delicat și devastator. Sincer, mă atinge.

Poezia aceasta este cu adevărat remarcabilă în peisajul contemporan – discretă, dar profundă, fără să epateze.
Tăcerea ca formă de revoltă și intimitate se conturează ca temă de bază, principală, iar versul său curge firesc, si nu cade niciodată în banalitate. Îl susține o succesiune de imagini memorabile: tăcerea „șuie duduie”, „face curat între noi”, „scutură fiecare carte de șoapte”.
Personificată cu inteligență poetică, tăcerea devine o prezență feminină autoritară – o „damă în funcții și putere” –, care impune, seduce, sancționează. O damă bine cu ironie și o afecțiune bine mascată.
La prima vedere, poemul poate părea jucăuș, dar nu e deloc superficial. Dimpotrivă, este un poem matur, care merge direct la suflet, dar o face cu mintea limpede și cu metafore vii.
Textul ridică întrebări despre comunicare, orgoliu, vulnerabilitate și nevoia de a fi ascultat. Într-o lume în care tăcerea poate însemna abandon, complicitate sau rezistență (si ce bine ma atinge aici in aceasta perioada de intrebari), Ottilia Ardeleanu reușește să-i dea o corporalitate aparte – feminină, fragilă, puternică, imposibil de ignorat.
Felicitări!

„Cuvintele sunt niște ființe vii care, uneori, nu se lasă atinse.” – Nichita Stănescu

Da, și eu percep acest poem în aceeași direcție tematică și stilistică. Mă duce cu gândul la poemele din ,,Necuvintele''. Îl privesc ca pe o meditație despre identitate și relație.

Îmi place cum marea devine o funcție poetică, în care totul este redus la necunoscute. Două necunoscute.

Îndrăznesc o extrapolare, ca o concluzie lirică: poate că iubirile adevărate – acele necunoscute pentru mulți – nu se definesc în cuvinte, ci se rezolvă în tăceri care se sparg în valuri.<\i>

Raspunsul
În păduri când primăvara
Își dezvelește iar cărarea,
Crește frunza parfumată,
Cu usturoi amestecată-

Verde crud și aromat,
De copii e adunat,
Și-n oale, cu mâncare,
Face trupul sănătate-

Leurdă-i spun cei ce-o știu,
Leac de munte, dar și viu:
În salate sau plăcinte,
Primăvara ne alintă

Deci răspunsul ghicitorii este : Leurda!

În poiană, Silvestru culege,
Leurda verde, cu parfum de zeu,
O pune cu drag pe mâini și pe fețe,
O pune în mâncare și scrie vers, mereu.

Nu contează cine a greșit primul, important e să rămână respectul pentru poezie, pentru membri și pentru munca fiecăruia. Comentariul meu nu a vrut să fie mai mult decât un gest de sprijin si empatie și cred că asta ar trebui să conteze dincolo de numărul de rânduri.
Îți dau dreptate și îți mulțumesc pentru clarificare. Am înțeles și nu voi mai lăsa comentarii off-topic. Totuși, te rog frumos să te asiguri că toate comentariile, inclusiv acesta, respectă regulamentul – mă refer la toate cele care nu țin direct de poezia Fântâna din gară. Din câte văd, sunt cam 7-8 comentarii ce ar intra la off-topic. Mulțumesc!

De ce nu-mi spui că mă iubești se construiește pe un registru ludic și absurd, folosind ironia și imaginația debordantă ca instrumente poetice. Dincolo de jocul de imagini, poemul lasă să se întrevadă o nevoie autentică, intensă, de afecțiune și de iubire. Această tensiune între tandrețe și umor conferă textului o vitalitate lirică greu de trecut cu vederea. Revenind la vechile tale poeme, Bogdan, încerc să văd mai clar firul sensibilității care le leagă.

Eu cred mult în dumneavoastră ca poetă, domnișoara Diana Elena. Pentru vârsta de 16 ani, îmi place tare mult cum scrieți. Am citit și Umbra cuvintelor și Trandafirul din sânge chiar daca nu am lasat comentariu. Observ progres și îmi pun mari speranțe în viitorul dumneavoastră ca poetă.
Undeva în mine e o poezie care surprinde cu o maturitate uimitoare pentru vârsta dumneavoastră. Aveți un instinct rar de a transforma tăcerea într-un personaj și de a face din liniște nu o absență, ci o prezență vie, respirândă. Îmi place cum introduceți nuanțe psihologice subtile – „o liniște vie, ca o pădure care respiră încet înainte de ploaie” e o imagine puternică, care arată că simțiți poezia nu doar cu mintea, ci și cu trupul.
Poezia aceasta are o profunzime delicată: vorbește despre curajul de a fi blândă, despre a găsi un spațiu interior unde nu e nevoie de mască și unde vulnerabilitatea devine forță. Pentru 16 ani, acest fel de a privi lumea și sinele arată nu doar sensibilitate, ci și o voce poetică în formare care promite mult.
Păstrați această liniște vie pe care o scrieți atât de frumos – e un dar rar. Dacă pot sugera ceva, ar fi să lăsați uneori și o mică umbră de imprevizibil în imagini: un detaliu neașteptat, o fisură mică în armonie. Uneori, chiar și în liniște, un sunet neașteptat face sufletul să tresară și poezia să respire mai adânc. Felicitari! Mult succes mai departe.

Poemul are o delicatețe onirică și o vibrație cosmică frumoasă – îmbină dorul, iubirea și speranța într-un registru de vis. Cel mai reușit e felul în care transformă cerul într-un spațiu intim, unde iubirea devine parte din univers. Mult succes in continuare. Poate va ganditi să adaugati o ruptură de imagine, un detaliu neașteptat – ceva pământesc sau crud – care să contrasteze cu visul astral și să îi dea profunzime...doar o idee

Încremenire e o poezie ce mangaie si care prinde respirația dintre două secunde și o face să sune a dor: o absență atât de vie încât devine prezență.

Indraznesc daca nu supar sa sugerez ( e doar parerea mea, poate gresesc, fiecare simtim diferit) pastrarea golului dintre cele două secunde, dar lasă-l să respire o umbră de sunet sau de atingere – o fărâmă senzorială care să facă încremenirea și mai vie, ca și cum tăcerea ar avea propria inimă . Mi-a placut. Multumesc. Revin.

Nu rezonez cu toate textele domnului Ancuța Leonard insă
Memento amoris – arheologia unei iubiri înainte de lume mă tulbură în sens pozitiv deoarece Leonard Ancuța, prin poemul Memento amoris, propune o rescriere lirică a mitului originar, plasând iubirea într-un spațiu pre-cosmogonic unde timpul, trupul și dorința nu sunt încă delimitate. Textul se articulează la intersecția dintre metafizică și eros, între trauma separării originare și nostalgia unității absolute. Da, chiar imi place. Din punct de vedere compozițional, poemul mizează pe o retorică a genezei, în care sintaxa fluidă evocă o stare de continuum primordial. Lipsa punctuației rigide și cursivitatea enunțiativă construiesc senzația unei respirații comune între eu și celălalt, între materie și neființă. Această strategie textuală susține tematic ideea de unicorporeitate, unde iubirea nu este relație, ci însăși condiția ființării.Ceea ce dă de gândit. Iar din punct de vedere psihopoetic, personal consider că Memento amoris devine o meditație asupra traumei diferențierii. Despărțirea celor doi – act fondator al dorului – generează nu doar distanța dintre euri ( ma refer la sinele fiecărei persoane – acel nucleu interior al identității), ci și însuși universul ca spațiu al separării. În această notă poetică , poezia poate fi citita prin prisma psihanalizei relaționale: iubirea originară apare ca un Tot nediferențiat, iar ruptura sa inaugurează dorința, timpul și, implicit, istoria afectivă a umanității. Leonar Ancuța integrează organic referințe din zona fizicii moderne – „entanglement-ul cuantic”– pentru a crea un dialog între lirism și știință, cu referire la inseparabilitatea cuantică sau înlănțuirea cuantică , fenomen din fizica cuantică în care două particule devin legate între ele într-un mod atât de profund, încât starea uneia o determină instantaneu pe a celeilalte, indiferent cât de departe sunt separate în spațiu, două particule sunt „înlănțuite cuantic”, atunci ceea ce i se întâmplă uneia influențează imediat cealaltă, chiar dacă sunt la ani-lumină distanță. Einstein numea asta „o acțiune stranie la distanță”. Aici se sugerează o iubire care funcționează exact așa: chiar dacă cei doi sunt despărțiți în spațiu și timp, rămân conectați la un nivel invizibil, iar bucuria, dorința sau durerea unuia este simțită instantaneu de celălalt. Mda, este o metaforă frumoasă pentru relațiile foarte profunde: două ființe care par separate, dar sunt „același sistem” la nivel invizibil. Acest artificiu nu este doar o ancorare contemporană, ci și o modalitate de a sugera că iubirea, asemenea particulelor inseparabile, transcende distanța și timpul, devenind un principiu de coerență ontologică, cu accent pe forța care ține laolaltă ființa, care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, să nu se destrame în haos, iubirea nu e doar un sentiment între doi oameni, ci ceva care ține laolaltă însăși ființa, universul, identitatea. Ce pot sa spun? Că astfel, textul își asumă un statut liminar, la granița dintre poezie și eseu metafizic. Analizând si din punct de vedere estetic poemul cultivă o tensiune între senzorial și abstract: trupul comun al îndrăgostiților, respirația unificată, „sexul al cărui proprietar nu contează” coexistă cu imagini ale vidului, ale nimicului și ale genezei. Această dialectică între corporalitate și metafizică tinde către lirica erotică a lui John Donne, poet englez de la începutul perioadei moderne, considerat cel mai important reprezentant al poeziei metafizice, sau chiar de anumite explorări cosmice ale lui Nichita Stănescu, unul dintre cei mai importanți poeți români ai secolului XX, mare poet ce a lăsat amprente in fiecare din noi, cel numit adesea, „poetul cuvântului însuși”, dialectica trecuta prin sita printr-o sensibilitate contemporană, marcată de luciditate și o anume ironie discretă. Clar, nu e un poem scris intr-o ora, precum greseste subsemanta. În concluzie, Memento amoris este o poezie cu valoare de manifest existențial. Ea reușește să traducă iubirea dincolo de registrul personal, transformând-o într-o meditație asupra originilor ființei și a necesității alterității. Prin limbajul său fluid și stratificarea semantică, Leonard Ancuța construiește un poem de dragoste, si un memento al umanității însăși: amintește-ți de iubire, pentru că în IUBIRE se află începutul și sfârșitul fiecărei lumi.Da, ma repet, nu rezonez cu toate textele domnului Ancuța Leonard insă acesta este pentru steluta si pentru recomandari.

Domnule Silvestru,
Vă mulțumesc pentru imaginea delicată și profundă a acestui poem tanka.
Mi-ați amintit că uneori, cele mai simple gesturi sau detalii – o frunză, o grădină, o amintire – poartă în ele întreaga noastră educație tăcută.
Cu recunoștință și inspirație, vă las mai jos câteva raspunsuri, ca ecou al poemului dumneavoastră.

Cu gând bun,
Erika

răspuns 1 - în oglindă:

inima bate
pe tulpina subțire
a amintirii –
fasolea crește lin
în tăcerea bunicii

și
Raspuns nr 2 – despre copilărie și învățare:

grădina tace
dar știe tot ce-a fost
și ce va fi –
o frunză de fasole
m-a învățat blândețea

si
raspuns 3
un omagiu discret:

dintr-o frunză
se înalță amintiri
neînvățate –
bunica le lăsa
pe marginea inimii

și răspunsul nr 4
simplitatea care rămâne:

nicio lecție
mai clară decât roua
pe foi de fasole –
viața se deschide
ca o carte uitată

În jocul,, ghicitorii''

Premiul să meargă către d-nul Viorel,
Căci bărbații, cu minte și cu fler,
Prind esența și taie curbe-n zbor,
Cu pași hotărâți, chiar și-n decor.

„A călca linia” am propus eu,
Dar „curbele” le tăiați mereu.
În jocul ghicitori, cu zâmbet blând,
Fiecare răspuns poartă-un gând-

Pe drumuri sinuoase, cu pași măsurați,
Se deslușește sensul, cu pași potriviți-
Chiar dacă traseul pare întortocheat,
Ghicitoarea vieții rămâne de dezlegat-

Ghicitoarea e joc, e sens și frumos,
O lume în care fiecare rost e luminos.

Felicitări tuturor, în cercul luminii blânde,
Celor ce-au scris cu suflet și gânduri adânci,
Celor ce-au citit cu răbdare și simțire,
Și celor ce-au ales cu înțeleaptă iubire.
Poezia vindecă, echilibrează gânduri,
Dă glas emoțiilor ce-n tăceri se-adună,
Iar când tensiuni vin, ele nu sunt decât din cuvinte,
Ci din dureri vechi ce-n suflet au stat neînțelese si se-ascund
adânc.