Poezie
memento amoris
2 min lectură·
Mediu
memento amoris
pe vremea cînd dumnezeu și dracul erau unul și aceeași persoană
cînd totul părea ca o boabă de piper din care nu născuse încă nimic
cînd biblia era doar un vis și visele încă nu se născuseră
cînd iubirea era doar un tremur dar nu tremura încă nimic
și frică nu era, nici altceva, doar un spațiu gol care trebuia alergat
dar timpul nici nu se trezise încă
ei, bine, pe vremea aia ne-am cunoscut noi și stăteam atît de înghesuiți
unul în altul că respiram cu o singură respirație de parcă ne sărutam continuu
și aveam un singur trup în care trăiam o dragoste perpetuă și aveam un singur sex
despre care nu știam al cui e, dar era al nostru și ne bucuram de el clipă de clipă
și iubirea noastră era atît de la îndemînă că ai simțit nevoia să ne despărțim
să tînjești după mine, să nu fim identitari cu unul, să fim doi care
tînjesc spre unul, și eu am crezut că poate fi adevărat
că dacă sunt doi în unul, și unul poate fi în doi, fără să văd că doi
creează distanța, creează timpul și spațiul, creează universul și toate bifurcațiile
și dintr-o dată nimicul plăcut în care eram s-a divizat și au fost două nimicuri
unul gata să-l înghită pe celălalt și cînd a fost momentul în care ne-am înghițit
și am făcut schimb de trupuri nu ne-am mai recunoscut și am eclozat
am ieșit din noi înșine, o singură celulă și am explodat
asta e o istorie mai veche a noastră, acum tocmai au descoperit oamenii de știință
fenomenul quantum entanglement, inseparabilitatea cuantică, adică un fel
de legătură dincolo de timp și distanță, care face două particule
să împărtășească aceleași stabilități sau instabilități, zicea einstein
că asta se poate numi o acțiune stranie la distanță
cum simt eu fericirea ta de acum, cînd aerul e proaspăt, sexul e bun, înalt
și nu sunt acolo, nu sunt acolo, de parcă aș fi în alt univers
04638
0
Memento amoris – arheologia unei iubiri înainte de lume mă tulbură în sens pozitiv deoarece Leonard Ancuța, prin poemul Memento amoris, propune o rescriere lirică a mitului originar, plasând iubirea într-un spațiu pre-cosmogonic unde timpul, trupul și dorința nu sunt încă delimitate. Textul se articulează la intersecția dintre metafizică și eros, între trauma separării originare și nostalgia unității absolute. Da, chiar imi place. Din punct de vedere compozițional, poemul mizează pe o retorică a genezei, în care sintaxa fluidă evocă o stare de continuum primordial. Lipsa punctuației rigide și cursivitatea enunțiativă construiesc senzația unei respirații comune între eu și celălalt, între materie și neființă. Această strategie textuală susține tematic ideea de unicorporeitate, unde iubirea nu este relație, ci însăși condiția ființării.Ceea ce dă de gândit. Iar din punct de vedere psihopoetic, personal consider că Memento amoris devine o meditație asupra traumei diferențierii. Despărțirea celor doi – act fondator al dorului – generează nu doar distanța dintre euri ( ma refer la sinele fiecărei persoane – acel nucleu interior al identității), ci și însuși universul ca spațiu al separării. În această notă poetică , poezia poate fi citita prin prisma psihanalizei relaționale: iubirea originară apare ca un Tot nediferențiat, iar ruptura sa inaugurează dorința, timpul și, implicit, istoria afectivă a umanității. Leonar Ancuța integrează organic referințe din zona fizicii moderne – „entanglement-ul cuantic”– pentru a crea un dialog între lirism și știință, cu referire la inseparabilitatea cuantică sau înlănțuirea cuantică , fenomen din fizica cuantică în care două particule devin legate între ele într-un mod atât de profund, încât starea uneia o determină instantaneu pe a celeilalte, indiferent cât de departe sunt separate în spațiu, două particule sunt „înlănțuite cuantic”, atunci ceea ce i se întâmplă uneia influențează imediat cealaltă, chiar dacă sunt la ani-lumină distanță. Einstein numea asta „o acțiune stranie la distanță”. Aici se sugerează o iubire care funcționează exact așa: chiar dacă cei doi sunt despărțiți în spațiu și timp, rămân conectați la un nivel invizibil, iar bucuria, dorința sau durerea unuia este simțită instantaneu de celălalt. Mda, este o metaforă frumoasă pentru relațiile foarte profunde: două ființe care par separate, dar sunt „același sistem” la nivel invizibil. Acest artificiu nu este doar o ancorare contemporană, ci și o modalitate de a sugera că iubirea, asemenea particulelor inseparabile, transcende distanța și timpul, devenind un principiu de coerență ontologică, cu accent pe forța care ține laolaltă ființa, care face ca lucrurile să fie ceea ce sunt, să nu se destrame în haos, iubirea nu e doar un sentiment între doi oameni, ci ceva care ține laolaltă însăși ființa, universul, identitatea. Ce pot sa spun? Că astfel, textul își asumă un statut liminar, la granița dintre poezie și eseu metafizic. Analizând si din punct de vedere estetic poemul cultivă o tensiune între senzorial și abstract: trupul comun al îndrăgostiților, respirația unificată, „sexul al cărui proprietar nu contează” coexistă cu imagini ale vidului, ale nimicului și ale genezei. Această dialectică între corporalitate și metafizică tinde către lirica erotică a lui John Donne, poet englez de la începutul perioadei moderne, considerat cel mai important reprezentant al poeziei metafizice, sau chiar de anumite explorări cosmice ale lui Nichita Stănescu, unul dintre cei mai importanți poeți români ai secolului XX, mare poet ce a lăsat amprente in fiecare din noi, cel numit adesea, „poetul cuvântului însuși”, dialectica trecuta prin sita printr-o sensibilitate contemporană, marcată de luciditate și o anume ironie discretă. Clar, nu e un poem scris intr-o ora, precum greseste subsemanta. În concluzie, Memento amoris este o poezie cu valoare de manifest existențial. Ea reușește să traducă iubirea dincolo de registrul personal, transformând-o într-o meditație asupra originilor ființei și a necesității alterității. Prin limbajul său fluid și stratificarea semantică, Leonard Ancuța construiește un poem de dragoste, si un memento al umanității însăși: amintește-ți de iubire, pentru că în IUBIRE se află începutul și sfârșitul fiecărei lumi.Da, ma repet, nu rezonez cu toate textele domnului Ancuța Leonard insă acesta este pentru steluta si pentru recomandari.