emilian valeriu pal

ca să scap de tristețea ce mă învăluie ca un bătrân samurai ce-și mângâie pentru ultima oară katana uneori îmi închipui că dumnezeu locuiește în apartamentul de vis-a-vis și toți vecinii se

îngerul meu păzitor se mai îmbată uneori ca băieții mai ales la episodul în care mark slone e deconectat de la aparate atunci îi vine chef de-o ruletă rusească își pune la tâmplă un reportofon cu

mi-aș dori să locuiesc într-o cutie a milei să nu știu cine și cît mi-a dat să nu știu cine și cît m-a iubit să mă deschid de două trei ori pe an și să dau din ceea ce am fără să judec dacă cel

știu că mi-e frică de moarte și asta îmi face bine. mă face să trăiesc cu furie. fiecare zi e o cădere în gol. știi sunetul acela când cazi în picioare iar pelvisul îți intră în stomac din cauza

I în orașul meu verde ca mătasea broaștei tatăl meu verde trage să moară eu nu mă bucur eu nu îl plîng tatăl meu roșu culege via tatăl meu alb cosește iarba vîj-vîj face coasa prin

orașul meu are șaizeci de mii de oameni. fiecare om e administratorul unei plantații. la stînga și la dreapta două rîuri celui din dreapta orașul îi spune astăzi vei merge cu mine. din cap iese o

bulgarii au ocupat camera de la etaj brusc nimic nu mai e al tău nici bucătăria nici baia nici gîndurile care se tot ciocnesc de trupurile lor sărate mergi pe stradă dar mîinile nu te ajută mergi

ți se întîmplă nu? să-ți fie atît de dor de oameni încît să ieși din tine vîrtej ca și cum ai ieși dintr-un apartament trîntind ușa – ah ce bine ți-ar prinde un apartament- să mergi pe stradă

dacă avem noroc îmbătrînim de fiecare dată cînd vii mă cuprind stări ciudate mai întîi panica poate m-am îngrășat sau nu-mi stă bine cu barbă poate orașul acesta nu e primitor în loc de suburbii la