Ardi*

dacă este adevărat că frumusețea există numai în ochii celui care privește atunci îți las ție ochii mei pentru că nu știu în ce să mai cred de multe ori mi-am dorit să ne oprim brusc din creștere lumea să fie o creșă imensă în care ne mulțumim cu gesturi simple de dragoste cum ar fi împărțitul creioanelor colorate împărțitul aceluiași cântec de leagăn același somn în care să nu visăm explozii și redactori șefi care să urle că nu transmitem sfârșitul în timp real nu știu în ce să mai cred oare oamenii s-au născut buni sau bunătatea e o modificare genetică apărută cu timpul ca la cimpanzeii bonobo care-și rezolvă toate conflictele prin sex și compasiune e un fel primitiv de a spune dă-mi doamne oameni ca în verile secetoase când bătrânii din sat împreună cu preotul mergeau de la biserică la cimitir murmurând dă doamne ploaie sunt zile în care e atâta dragoste-n mine încât mă așez liniștit pe covor și aștept să dea cineva peste mine din întâmplare iar întâmplarea să fie cea mai completă descoperire în evoluția oamenilor dacă este adevărat că în inima noastră purtăm inima altuia atunci soarele nu e decât un matelot bronzat și ca orice matelot care pune piciorul pe uscat după o lungă călătorie se-nfundă în prima tavernă care-i iese în cale se-mbată apoi își tatuează pe braț o lună pe care-a cunoscut-o într-un bordel asiatic