Ela Victoria Luca

mâna de gheață lipită de grilaj și inima cât un țurțure cineva îmi vorbește tăios, uit că exist dincoace de privire nu gândesc nimic, nu întorc replica, nu lovesc încremenită de un timp, față în

amintește-ți chipul desenat pe scoarța măslinului are uneori ochii arcuiți de lumină-n spirală genele se închid numai în nopțile fără lună plină întrebările-i rămân ascunse pe buzele timpului și când

serpentine de nori peste castani înrodiți cerul renunță la ultima ploaie verde orele te-adorm străine de fulger o singură apă în insomnia toamnei pe care îți luneci cuvinte-nsingurate ghemuite la

Pe drumul acesta am doi camarazi. Câteodată unul șchioapătă și îmi spune că nu trebuie să strivească roșul. Al doilea are degetele de la mâna stângă pictate în indigo, ca să lase urme pe fiecare

nu mă trezesc niciodată în același loc azi stau lângă o cale ferată simt mirosul dulceag-leșios al morții sunt foarte ușoară ca o imensă pasăre înțepenită celule obscure amestecate cu

celelalte lucruri despre care nu am vorbit, neputința unei îmbrățișări sau cum să mai faci dragoste dacă ai nevoie doar de o rară tandrețe o restaurare a ceea ce a fost distrus, an cu an, dar să nu

sunt oameni. se trezesc din ei. spun adio celor trăite. întorc chipul în urma timpului. deschid brațele fără credință. uită. nu-i poți opri din toaca surdă. nu poți urla, sunt prea închiși spre a te

din raftul opt cumpărai caramele foșneam deschiderea până-mi intra zgomotul în inimă prea dulci sunt privirile tale și se lipesc peste dinții din față aș mușca acum mâna ce arunca celofanul mâna

privirea în două căuta un vârtej lent tăiam o singură apă marea era doar o simplă-ntâmplare să simt sângele alergând peste stânci poate că era spartă inima și nu mai aveam albastru fără

plec fiindcă aici nu sunt acasă în lumea asta perfectă cu zimți prin care înaintez fără gânduri taci cu pământul cu apele rupte cu tot în mine materia are vârsta omului mi-e

Se simțea oarecum străină pe marginea aceea de țărm. Era o coastă sălbatecă, așa cum îi plăcea să găsească adesea, colțuri abia atinse de om. Venise pentru doar câteva zile, trebuia să-l întâlnească

când e liniște pe diguri nu e nevoie să ne atingem lucrurile se duc și vin o maree care poartă cu ea nefericirea o îngroapă adânc pare o comoară bine ascunsă până în ziua aceea stranie a

îmi lipsește genitivul, darius. în luna iulie se nasc dimineți fără apartenență la inima ta. a trecut tigrul, a mușcat din plămânii mei, a traversat visul, te-a atins. nu am nicio viziune mai

din seara aceea nu am mai crestat gutuii mâinile ștergeau grav pelteaua de pe ciment ochii închiși pumnii striveau de geam copilării pierdute ea nu știa cum serile mă înnodam în iarba