diguri fără sfârșit

Apreciez poemul in totalitate, iau cu ingaduinta autorului miezul lui, esenta din care ne tragem si la cre ne intoarcem mereu cu piosenie! Acest lant mirific parinti copii un flux si reflux o mereu intoarcere si plecare cautand iubirea!

\"nu călcăm prea bine pământul se surpă mai întâi primul dig
căderea la nesfârșit o presimțim înainte de naștere
înainte de fluxul și refluxul părinților vii al părinților duși
comoara lor este spectrul din privirea noastră
când alunecăm prea departe de dragoste și ne ducem
ne ducem aproape de ei le ștergem frunțile să ne recunoască\"

Mareea care “poartă cu ea nefericirea” acoperă lucrurile visate și dorite formând comoara personală, în timp ce oamenii capătă miros “sărat” de umbre și pământ.
“Fluxul și refluxul” părinților vii din noi oscilează la nesfârșit până când alunecăm în moarte, ca o “urmă secretă a inimii” acoperită de pământ.

doru, e firesc să \"decupăm\" din orice realitate acel fragment care merge până în miezul gând-emoției noastre. rareori putem alege întreguri.

răzvan, toți moștenim o astfel de \"comoară\", oricât de înalți am fi, e nevoie să ajungem la ea, să o descoperim, să știm ce urmează să facem mai departe cu ea și, mai ales, ce lăsăm noi în urma noastră, celorlalți.

mulțumesc,
ela

Rareori las semn, de înțeles, nu? Dar uneori simt cum versurile mă prind în plasa lor, mă înfășoară și mă obligă să descopăr „comoară bine ascunsă” dincolo de „diguri”. Și trec de primul, poate al doilea dig deși „nu calc prea bine pământul” iar „lucrurile se duc și vin o maree care poartă cu ea” totul. Să aleg ceva? Nu pot. Aș ciunti. E ca și cum ar lipsi o mână sau chipul sau inima.

Doruleț

să treci dig după dig și să iei fiecare om întreg, nu fragmente, numai că acei oameni pe care îi ei să fie în întregime luminoși. îi vei recunoaște, au o anume privire. semn că au descoperit și prețuit \"comoara\". mulțumesc

ela