Poezie
noaptea când orașul era tot mai pustiu
2 min lectură·
Mediu
celelalte lucruri despre care nu am vorbit, neputința unei îmbrățișări
sau cum să mai faci dragoste dacă ai nevoie doar de o rară tandrețe
o restaurare a ceea ce a fost distrus, an cu an, dar să nu fie mâini
să poată atinge acolo, exact acolo unde se adună ceața
ca peste o câmpie pârjolită
ochii tăi, ochi în care numai neliniștirile se reflectă, nicio
intuiție că aici viața e mai mult decât o inimă pulsând în gol, aici
viața izbește în toate celulele, o vehemență a unui feminin curat, un
răsărit care îți pretinde să fii bun, să fii autentic, prezent
dar sunt cercuri vagi în privirea ta care vorbesc mai mult decât ai putea
spune sau gândi, apele în care deja te-ai pierdut, căutarea mea astăzi
e doar un ecou al primelor seri, acum știu câte capcane sunt
ridicate, ce piramide fără contur și fără sfârșit, prin care am trecut
de prea multe ori
nu am avut cum să prindem firele de nisip, nu am nici eu acea putere
neomenească să țes legături acolo unde este doar vid, iar vidul se extinde
în noi ca un ocean ucigător
am înotat cu suflul suspendat doar pentru că ne iubeam, dragostea asta
era o luntre prea ușoară, nici nu m-ai simțit
nici nu ai știut cum te văd de la atâta depărtare sau cum
am rămas un corp însuflețit, focuri răzlețe care ard prin pori
și îți redau din când în când nopțile albe
036513
0
durerea vine din faptul că privirea se izbește mereu în gol, în vid. Un singur aspect poate strânge, contracta vidul și naște nopțile albe. Dragostea. Și totuși...
o permanentă căutate aici, ochii su devenit deja un fel de simbol al însușirii tuturor aspectelor, un fel de poartă între in și out, modul cel mai evident de a... gusta realitatea. Firește, sunt mult mai multe aici, poate voi reveni :). Am citit, am simțit :),
alex