Ela Victoria Luca

și-aprinde tu astăzi focul îmi ia respirația moartea asta se plimbă singură prin casă ca un blestem aruncă te rog paltonul fumuriu ți-am ales o cămașă simplă de in nespus de

în seara asta nu mai simt nici inima, nici gleznele, nici fruntea stau adunată peste o grămadă de foi, teancuri de pagini care se rup când încerc să le ating, nu știu cui scriu, sau în cine m-aș

nu mai știu când am încetat să descopăr piatră cu piatră nimic prețios aici doar un marcaj invizibil semn că într-o zi a cântat mahler și s-au închis treptat poarta inimii a ochilor poarta

ne așezăm cruciș pe covorul de idei trăznite tu împreunezi degetele frunzărind celulele roșii prin venele călătoare eu pătrund prin caratele ochilor tăi invers proporțional cu distanța dintre

taci darius taci ca un cap de fluture negru zdrobit de stâncă taci și întoarce-mă spre tine încet ca o descântare fără început din care a doua zi mai rămân doar arpegii cântate de caii de mare

privesc amănuntele vieții mele pietrișul fin în care descopăr o reală dovadă a existenței numele lor colțurile întâmplării trucurile morțile din amieze Vechiul Testament și memoria

la ora unu am îngropat câteva cuvinte muriseră nici nu mai știu de când nu am avut pentru fiecare câte o cruce am rugat Arhanghelii să îmi lase o singură piatră pe ea am pictat cu negru

deasupra mea plutesc memorii ieșite din trup odată cu placenta născătoare de prunci abisali e ceva bizar în sufletul ăsta rezemat de prăbușirea ta ca de o coloană strivită între două

îmi spuneai înainte de adormire ia din oră absintul trece-l prin tine lent simți pântecul o mlaștină născând umbrele celor striviți de lespezi în sângele meu se ofilesc nuferii mamă o

și nu mai are rost să trec prin straturi de spaimă îl iau pe fiecare îmi construiesc pereți înalți mă închid în orice zi să nu mai aud nimic din lumea asta roasă de nebunie câteva palme de

Ma chérie, apele acestea nu au dimineți vin doar spre a te îmbrăca în limpede orologiu astăzi copilul cu ochi de smarald ascultă oda algelor

cred că și moartea are un suflet de dat nu mai putem învârti cercul de alb într-un singur sens ne întreabă crucile de ce înmormântăm amintirile poezia iubirea năzuința crezul copiii ne strecoară

pentru tine eu nu pot scrie oricum o pagină ține loc de patul cuvintelor m-aș picta ca-ntotdeauna într-o acuarelă din toate nuanțele mele tu însă mă recunoști sub toate chipurile în care n-am

ora trei ora când știu cum se dezgheață solzii pe spatele tău adunați odată cu vinovăția din ei rămâne o apă stătută un miros greu îl întind pe toată suprafața mea să nu mai am piele să nu