Ela Victoria Luca

cartea despre care nu pot scrie încă și un aer violaceu prin care curg așa cum curg prin rochii vara fără să mi se vadă coapsele sau umbra un dor nefixat în rame și tabloul așteaptă să

eu sunt obișnuită cu nisipurile, am crescut precum cactușii printre ele. îmi amintesc orice atingere sub arșiță sau orice senzație de rece intens, nedefinibil, în februarie. nu m-am temut niciodată

închipuind zile am mers tiptil pe poante uitând șerpuirea pe o treaptă prăfuită cu trupul gol acopăr partea neagră a lumilor în genunchi rămân descrescând în grădini iarba și plec nopțile ca o joacă

lasă-mă să nu mai chem ploaia mă bate inima un nor mai stingher se rup coastele-n unșpe iar și-au pierdut prințul cocorii rătăcit într-un om mișcător mister nu mai au mareele-n mine cât

un om bizar stă pe bordură privindu-și sec unghiile trăiesc un timp senzitiv beau apă sălcie crezând că e viață ziua mă agasează cu întrebările ei în oglindă mâinile îți pipăie haotic prin

văd și tac. mă las frumos deoparte. nimeni nu își dă seama. așa cum nu mă pricep la pierderi, nu mă pricep nici la aruncat oameni. și, fiindcă nu am de ales, mă arunc pe mine, dacă simt cea mai

și ea nu poate spune nimic. uneori împarte spații largi, după polarizarea privirii. o singură dată lasă de înțeles că din absență nu se poate trăi până la capăt. o vezi. atingere împreunată cu

mă așez turcește printre vrafurile de cărți, privesc veneția în oglinda stranie a apei sau poate doar deschid ochii în altă lume cea de dinainte să apară dumnezeul pereților și al

eram rari între clipe ape ironice străbăteau numai nopți prea puțină apă mi-era inima eram aer să pier încet în tine lăsam rochia-ncruntată rotită sâmbăta-n-lăuntrul palmelor tale plecai aiurit

sentimentele au fumul lor cenușiu prea indecent arse ne-ncremenesc în oase devenim doar trup fără amintire pasageri pe o stradă a unei lumii fără puls între partea stângă a iubirii și susul

De o vreme prin oraș Umblă mândru\'n Papuaș Se codește, se rotește Numa\' Bele nimerește! Se închină, mai oftează, Lacrimile-l înnorează Și-și jelește patima Că-i pustie strachina Iar în

m-aș îndoi de mine că exist văd însă cercuri cercuri sub scoarța frunții nu curge lumină atunci când mi se taie un fir de epidermă e un fel de amestec sevă-nsângerată cu fire vineții miros a

chiar și lucrurile despre care aș vrea să scriu se încăpățânează să rămână mute le biciui setoasă dar se smucesc până când prin vena lor cavă aleargă mustangi tropote-tropote fără nicio putință

mereu între două landuri serpentine panouri borne de la o periferie la alta drumul se face panglică îmi strâng bine cu ea părul mâinile trec mai departe de parcă aș duce în mine un lan de

lucrurile apropiate se tot îndepărtează, pe scări printre umbre sunt eu cea încă vizibilă, mintea devine un oraș iluminat prea devreme podurile lui scârțâie sub greutatea sinucigașilor sau a